locativ definitie

16 definiții pentru locativ

LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la spațiul locuibil (închiriat); privitor la locație, de locație. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.
LOCATÍV, -Ă, locativi, -e, s. n., adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. ◊ Valoare locativă = venitul pe care îl poate aduce un imobil sau un apartament în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite sau destinate a fi locuite de cineva. – Din fr. locatif.
LOCATÍV1, locative, s. n. (Gram.) Caz al declinării în unele limbi, care arată locul unde se află un lucru sau o ființă, sau în care se petrece o acțiune. Locativul răspunde la întrebarea «unde», «în ce loc».
LOCATÍV2, -Ă, locativi, -e, adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate. Direcția de gospodărie locativă a Sfatului popular al Capitalei. ◊ Valoare locativă = valoarea unui imobil sau apartament exprimată prin venitul pe care poate să-l aducă în cazul închirierii lui. Spațiu locativ = ansamblul încăperilor locuite de cineva sau destinate pentru a fi locuite.
locatív1 adj. m., pl. locatívi; f. locatívă, pl. locatíve
locatív2 s. n., pl. locatíve
locatív adj. m., pl. locatívi; f. sg. locatívă, pl. locatíve
locatív s. n., pl. locatíve
LOCATÍV, -Ă adj. Referitor la casele de închiriat. ◊ Valoare locativă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. // s.n. (Gram.) Caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acțiune. [Cf. fr. locatif].
LOCATÍV, -Ă I. adj. referitor la casele de închiriat. ♦ valoare ~ă = valoare a unui imobil calculată pe baza venitului pe care acesta l-ar putea aduce prin închiriere; spațiu ~ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. II. s. n. caz al flexiunii nominale (în unele limbi), care arată locul unde se petrece acțiunea verbului. (< fr. locatif)
LOCATÍV1 ~e n. Caz al complementului circumstanțial de loc în unele limbi. /<fr. locatif
LOCATÍV2 ~ă (~i, ~e) Care ține de locuință; propriu locuinței. ◊ Spațiu ~ încăperi locuite sau destinate a fi locuite de cineva. /<fr. locatif
locativ a. Jur. relativ la locațiune: convențiuni locative. ║ n. Gram. caz particular în unele limbi, ce exprimă locul.
1) *locatív, -ă adj. (d. lat. locare, locatum, a închiria. Reparațiunĭ locative, acelea care-s în sarcina locataruluĭ. Valoarea locativă, venitu pe care-l poate aduce un imobil dat cu chirie.
2)*locatív, -ă adj. (d. lat. locus, după modelu luĭ vocativ). Gram. Relativ la loc. S. n., pl. e. Un caz care exista odinioară și în limba latină, ca și azĭ în cea rusească.
LOCATÍV s. n. (cf. fr. locatif): caz al flexiunii nominale în indo-europeană, sanscrită, greaca veche și latină, care arăta locul unde se săvârșește acțiunea verbului.

locativ dex

Intrare: locativ
locativ adjectiv substantiv neutru