licență definitie

17 definiții pentru licență

LICÉNȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la trecerea examenului de absolvire a învățământului superior; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație eliberată de administrație prin care se permite practicarea unei anumite activități. 3. Contract de transmitere a drepturilor aferente unui brevet de invenție prin care titularul unei mărci autorizează o terță persoană să o folosească. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.
LICÉNȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui negoț special, pentru operații de import și de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează cuiva dreptul de exploatare a invenției sale. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.
LICÉNȚĂ, licențe, s. f. 1. (În vechea organizare a învățămîntului) Titlu obținut, în baza unui examen, la terminarea studiilor superioare; examenul dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diploma care conferă acest titlu. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou pentru licență. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. O licență în litere, neutilizată pînă astăzi, am pe undeva, în fundul geamantanului. C. PETRESCU, O. P. I 91. Bătrînii știau că fiul lor Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. ◊ Examen de licență = examen care se dădea după terminarea studiilor superioare, pentru a obține titlul de absolvent și dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare acestor studii. 2. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 3. (În expr.) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale, îngăduită în poezie pentru a învinge mai ales greutățile de versificație. 4. Autorizație dată unui inventator de a exploata un brevet de invenție. V. brevet. ♦ (Astăzi numai în țările capitaliste) Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui comerț (mai ales de băuturi spirtoase); permis. Guvernul britanic este gata să acorde licențe pentru exportul de drage în țările răsăritene. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2879.
licénță s. f., g.-d. art. licénței; pl. licénțe
licénță s. f., g.-d. art. licénței; pl. licénțe
LICÉNȚĂ s. v. autorizație, brevet, imoralitate, impudoare, indecență, necuviință, nerușinare, obscenitate, patentă, permis, pornografie, scabrozitate, trivialitate, vulgaritate.
LICENȚĂ POÉTICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.
LICÉNȚĂ s.f. 1. (În trecut) Titlu obținut în urma unui examen special susținut la terminarea studiilor superioare, prin care se dobândea dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor; examen de licență; (p. ext.) diplomă care atestă acest titlu. 2. Purtare care întrece limitele bunei-cuviințe. 3. (Rar) Învoire, permisiune. ◊ Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale de pronunțare și de scriere corectă a cuvintelor pentru a învinge o dificultate de versificație. 4. Contract de cedare a drepturilor de exploatare a unei invenții. ♦ (Ieșit din uz) Autorizație pentru exercitarea unui anumit comerț, a unei anumite industrii sau pentru a importa și exporta mărfuri, dată de stat unui particular. [< fr. licence, it. licenza, lat. licentia].
LICÉNȚĂ s. f. 1. titlu la terminarea studiilor superioare, prin care se acordă dreptul de a exercita o profesiune; examen dat pentru obținerea acestui titlu; diploma obținută. 2. contract prin care posesorul unui brevet de invenție acordă unei persoane sau statului dreptul de a folosi sau valorifica invenția sa. 3. autorizație dată de stat unui particular pentru exercitarea unui anumit comerț, a unei anumite industrii sau pentru a importa și exporta mărfuri. 4. atitudine, purtare care întrece limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. figură retorică prin care oratorul îndrăznește să arate preopinenților că e just ceea ce ei resping eronat. ♦ ~ poetică = abatere ușoară de la regulile de pronunțare și scriere corectă a cuvintelor, din necesități prozodice. (< fr. licence, lat. licentia)
LICÉNȚĂ ~e f. 1) Grad universitar obținut după absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzătoare. 2) Examen susținut pentru a obține acest grad universitar. 3) Diplomă care confirmă acest grad. 4) Permisiune oficială de a practica o anumită profesiune, de a importa sau de a exporta anumite mărfuri. 5) Autorizație în baza căreia posesorul unui brevet de invenție cedează dreptul de exploatare a invenției altei persoane. 6) Brevet care acordă acest drept. 7) Lipsă de bună-cuviință; purtare lipsită de respect. 8): ~ poetică abatere conștientă de la normele limbii literare, condiționată de legile versificației sau de necesitatea obținerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia
licență f. 1. libertate de a face, dată prin permisiune; 2. permisiune specială, acordată de guvern, spre a exporta sau vinde unele mărfuri: licența băuturilor spirtoase, a tutunurilor; 3. libertate excesivă: libertatea nu trebue să degenereze în licență; 4. grad universitar între bacalaureat și doctorat: licență în litere, știință, drept, teologie; 5. ușoară incorecțiune în poezie: licență poetică.
*licénță f., pl. e (lat. licentia, d. licére, a fi permis). Permisiune specială acordată de guvern p. exportu saŭ vînzarea unor mărfurĭ: licența băuturilor spirtoase. Purtare prea liberă, necuviință: a-țĭ lua licențe față de cineva. Abuz de libertate politică: licența distruge libertatea. Derogațiune tolerată în poezie, ca ale turnurilor umbre îld. umbrele turnurilor. Grad universitar maĭ mic de cît doctoratu.
licență s. v. AUTORIZAȚIE. BREVET. IMORALITATE. IMPUDOARE. INDECENȚĂ. NECUVIINȚĂ. NERUȘINARE. OBSCENITATE. PATENTĂ. PERMIS. PORNOGRAFIE. SCABROZITATE. TRIVIALITATE. VULGARITATE.
LICENȚĂ POETICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobozenie.
BREVET DE APTITUDINE ȘI LICENȚĂ document eliberat de autoritățile aeronautice ale unui stat care conferă și certifică o calificare a unei persoane ca personal navigant profesionist, particular sau sportiv. Valabilitatea licenței variază de la o țară la alta, în general acordându-se pe un an de zile.
LICENȚĂ DE ZBOR permis eliberat de autoritatea aeronautică personalului navigant și sportiv pe o perioadă de timp determinată, obținut în baza unor examene teoretice și practice și a examinării medicale de specialitate.
licență (lat. licentia „permisiune”, „îndrăzneală”), figură retorică prin care oratorul îndrăznește să arate, în fața unor preopinenți de temut, că este just ceea ce ei resping în chip eronat (P): „Vă mirați, cetățeni, că părerile voastre sunt respinse de toți? că nimeni nu-și însușește cauza voastră? că nimeni nu se declară apărătorul vostru? recunoașteți-vă greșeala, încetați de a vă mai mira.” (Cicero; L., § 761) • Cicero o consideră tot una cu concesia sau epitropa, din a cărei definiție, dată de Morier, rezultă însă o sinonimie destul de slabă. Sin. parezie.

licență dex

Intrare: licență
licență substantiv feminin