LICĂRÍ, pers. 3 licărește, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente. 2. A sclipi, a luci. [Prez. ind. pers. 3 sg.: lícăre. – Var.: licurá vb. I, licurí vb. IV] – Et. nec.

LICĂRÍ, pers. 3 licărește, vb. IV. Intranz. 1. A răspândi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente. 2. A sclipi, a luci. [Prez. ind. pers. 3 sg.: lícăre. – Var.: licurá vb. I, licurí vb. IV] – Et. nec.

LICĂRÍ, licăresc, vb. IV. Intranz. 1. A răspîndi o lumină slabă, de-abia întrezărită sau cu sclipiri ușoare și intermitente; a lumina slab cu o flacără pîlpîitore. V. pîlpîi, miji. Stele rari licăreau departe, printre îngrămădiri negre de nouri. SADOVEANU, O. VI 64. Felinarele slabe licăreau ca niște semne fantastice in șanțurile întortocheate. REBREANU, N. 48. Cîteva geamuri mai licăresc în beznă. VLAHUȚĂ, O. A. 153. ◊ Fig. Nădejdea ta a licărit un moment. PAS, Z. I 230. Din soarele copilăriei mele În ochiul tău mai licărește-o rază. GOGA, P. 26. Nimic, nici chiar speranța în ochi nu licărește. MACEDONSKI, O. I 219. 2. A sclipi, a luci, a străluci. Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri; frunzele luncii licăreau. SADOVEANU, O. I 17. [Pîrăul] intra iarăși în pădure și de aci înainte licărea tot printre rădăcini. GALACTION, O. I 293. Dintre rîndurile plicticoase licăreau neîncetat ochii verzi ai Tanței. REBREANU, R. I 183. Ochii îi licăriră în cap ca două mărgele de sticlă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. – Prez. ind. pers. 3 sg. și: lícăre (DEȘLIU, M. 49, STANCU, D. 376, IOSIF, PATR. 54). – Variante: licurá (ODOBESCU, S. I 144) vb. I, licurí (EMINESCU, O. I 76, ODOBESCU, S. III 48, ALEXANDRESCU, M. 19) vb. IV.

licărí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. licăréște, imperf. 3 sg. licăreá; conj. prez. 3 să licăreáscă

licărí vb., ind. prez. 3 sg. licăréște, imperf. 3 sg. licăreá; conj. prez. 3 sg. și pl. licăreáscă

LICĂRÍ vb. 1. v. sclipi. 2. v. pâlpâi. 3. v. străluci.

licărí (-résc, licărít), vb. – A luci, a scînteia. – Var. licuri, licura. Probabil din lucoare; rezultatul *lucuri s-ar fi disimilat, în formă mai puțin clară, cf. licurici. După Pascu, Arhiva, 1905, 130 și Pascu, I, 111, din lat. *luculĭre; după Tiktin și Scriban, legat de lat. lucēre. Conform ipotezei improbabile a lui Pușcariu, Dacor., IV, 735-8, cf. REW 5079a, dintr-un lat. *liquorāre, pentru liquere; după Herzog, Dacor., V, 493, din sl. likŭ „roată”. – Der. licărit (var. licăriș, licuriș), s. n. (scînteiere); licăritor, adj. (scînteietor); licăr, s. n. (scînteiere), pare o creație personală a lui Cezar Petrescu.

A LICĂRÍ pers. 3 ~éște intranz. 1) (despre surse de lumină) A răspândi o lumină difuză și intermitentă. 2) fig. A apărea abia deslușit; a căpăta contururi vagi. /Orig. nec.

licărì v. 1. a luci; 2. a da puțină lumină. [Dintr’un primitiv lic (v. licurì), de unde și alicì].

licărésc, licurésc și -uréz v. intr. (din aceĭașĭ răd. cu vgr. lýke, lumină de zorĭ, leukós, alb, cu lat. lux, lucis, lumină, lucére, a luci, cu got. liuhath, lumină, germ. licht ș. a.). Lucesc puțin: lampa, focu de abeamaĭ licărea. Fig. În ochiĭ luĭ licări o rază de speranță.

LICĂRI vb. 1. a clipi, a luci, a scapăra, a scînteia, a sclipi, a străfulgera. (Luminițe ~ în noapte.) 2. a pîlpîi, a sclipi, a tremura, a vibra. (Flacăra lumînării ~.) 3. a luci, a scăpăra, a scînteia, a sclipi, a sticli, a străluci. (Ochii îi ~.)