LÍCĂR, licăre, s. n. Sclipire, scânteiere, licărire; ceea ce sclipește; scânteie. [Var.: lícur s. n.] – Din licări (derivat regresiv).

LÍCUR s. n. v. licăr.

LÍCĂR, licăre, s. n. Sclipire, scânteiere, licărire; ceea ce sclipește; scânteie. [Var.: lícur s. n.] – Din licări (derivat regresiv).

LÍCUR s. n. v. licăr.

LÍCĂR, licăre, s. n. Sclipire, scînteiere, licărire. Licărul pierea treptat, înghițit, acoperit de poala perdelei de umbră. DUMITRIU, P. F. 15. Obosită de muncă, ai adormit zîmbind... Să-ți fie somnul licăr de stele. DRAGOMIR, P. 50. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MLHALE, O. 509. ♦ (Concretizat) Ceea ce sclipește, licărește; scînteie. Ochii îi scînteiau înviați ca două licăre sub spuză. C. PETRESCU, C. V. 75. – Variantă: lícur (COȘBUC, P. II 186, EMINESCU, O. I 119) s. m.

LÍCUR s. n. v. licăr.

lícăr s. n., pl. lícăre

lícăr s. n., pl. lícăre

LÍCĂR s. v. sclipire.

LÍCĂR ~e n. 1) Lumină slabă. 2) Obiect care sclipește. /v. a licări

licur n. (poetic) licărire: speranța e un licur ușor EM.

LICĂR s. licărire, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scînteie, scînteiere, sclipeală, sclipire, sclipit, străfulgerare, (rar) licăriș, sclipitură, zare, (pop. și fam.) sclipet, (înv.) scăpărătură. (Un ~ de lumină.)