LEȘUÍ, leșuiesc,
vb. IV.
Tranz. (Regional) A provoca sfîrșeală, slăbiciune, leșin la stomac. Unchiașul mîna, mîna, zor, zor, și calea nu se mai isprăvea, și foamea îl leșuia, și setea il ardea. DELAVRANCEA, S. 251.
leșuí (leșuiésc, leșuít), vb. – A slăbi, a lua puterea, a rămîne fără putere.
Sl. lišiti „a lipsi”,
cf. lehăi. –
Der. leșuială,
s. f. (slăbire, leșin); leșin,
s. n. (slăbiciune, pierderea cunoștinței), probabil în loc de *leșin(i)e,
cf. bg.,
rus. lišenie „pierdere, privare”; leșina,
vb. (a pierde cunoștința; a pierde puterea),
cf. sb. lješivati „a pierde puterea”; leșinat,
adj. (slăbit, fără cunoștință; fad, searbăd); leșinătură,
s. f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază destul cu privire la originea acestor cuvinte. După Cihac, II, 669, leșina (
mr. lișinare) ar veni din
gr. ỏλιγώνομαι, fiind un cuvînt identic cu a ligni. Pentru Philippide, Principii, 148 și Iordan, BF, IX, 153 este un
der. din leș „cadavru”; după Tiktin, există o legătură între leșin și lehamite, care pare certă, însă nu pe calea indicată de el. În sfîrșit, după Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu, GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu, RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al
lat. *laesionāre, din laesiōnem, greu de admis din punct de vedere semantic.
leșíĭ, a
leșiá v. tr. (var. din leșin și infl. de leșie). Nord. Mă leșie (la stomah), îmĭ vine leșin (la stomah), de foame. – În Olt.
leșuĭesc: cînd vă e foame răŭ, să stațĭ pe loc, să nu umblațĭ, că maĭ răŭ vă leșuițĭ (NPl. Ceaur, 123).