LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, pentru a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.

LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.

LÉUCĂ, leuci, s. f. Lemn încovoiat al cărui capăt de jos e îmbucat în osie (împiedicînd să iasă roata), iar pe capătul de sus e sprijinită loitra carului sau a căruței. Lică Mătase scoase calul dintre hulube cu hamul pe el și-l legă de leucă, cu botul în fîn. MIHALE, O. 452. Coșul acelei căruțe scumpe, vopsită verde, era atîrnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare și să nu zdruncine la mers. SADOVEANU, F. J. 71. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-o strînge la scară, apoi își aprinde cioanca. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. MARIAN, O. II 316. E trăsnit cu leuca, pe legea me! ALECSANDRI, T. I 248; b) a fi beat, afumat (de băutură). Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roș la față. ALECSANDRI, T. 139. – Pronunțat: leu-că.

LEUCÍ, leucesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A bate pe cineva. – Din leucă.

léucă (leu-) s. f., g.-d. art. léucii; pl. leuci

léucă s. f. (sil. leu-), g.-d. art. léucii; pl. leuci

LÉUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănușă, mână, (Munt. și Dobr.) suian. (~ la car.)

léucă (léuci), s. f. – Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitră. Germ. Leichse, prin intermediul mag. löcs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucție analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levča, sb. lijevča, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.). – Der. leucaș, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu bățul).

LÉUCĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susține căruța sau carul. ◊ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, țicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka

leucă f. 1. lemnul care susține loitrele carului; 2. fig. lovit (trăsnit) cu leuca, om cu toane, zăpăcit. [Cf. nemț. LEUCHSE].

léŭcă (est, Olt. Ml.), leocă (sud) și leoácă (vest), pl. lečĭ, leocĭ (eo și eoa o silabă, ca ceŭcă, cĭoacă) f. (ung. löcs [d. germ. leichse] de unde s’a făcut rom. pl. leocĭ, apoĭ sing. leocă; sîrb. lévča, lijevča, rut. levča, lovç. Bg. levka vine d. rom.). O pĭesă de lemn curbă care unește capătu osiiĭ cu lemnu care sprijină carîmbu. Fig. Om pălit (trăsnit) cu leŭca, om cam nebun.

LEUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănușă, mînă, (Munt. și Dobr.) suian. (~ la car.)

leúcă, leuci, s.f. – (reg.) Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). ♦ (onom.) Leuca, nume de familie în Maramureș. – Din magh. löcs „leucă” (MDA) < germ. Leichse (Scriban; Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER); din bg. levka (DEX). Cuv. rom. > bg. levka (DER).

leúcă, leuci, s.f. – Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. – Din germ. Leichse, prin intermediul magh. löcs (Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER).

lovit cu leuca expr. (pop.) nebun.