LEUȘÓR1, leușori, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui leu1; leuț1. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu1 + suf. -ușor.

LEUȘÓR2, leușori, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui leu2; leuț2. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu2 + suf. -ușor.

LEUȘÓR1, leușori, s. m. Diminutiv al lui leu1; leuț1. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu1 + suf. -ușor.

LEUȘÓR2, leușori, s. m. Diminutiv al lui leu2; leuț2. [Pr.: le-u-. – Pl. și: leișori] – Leu2 + suf. -ușor.

LEUȘÓR, leușori, s. m. Diminutiv al lui leu2. Muncește gol o săptămînă Să vad-un leușor în mînă. COȘBUC, P. II 299. Dimcea... pierde trei sute de leușori. VLAHUȚĂ, O. A. III 160. Ostașii se împărțeau în cruci (= 2000 de oameni) și s-a hotărît ca fiecare cruce să plătească pe an un leușor. BĂLCESCU, O. I 13. – Pronunțat: le-u-. - Pl. și: leișori. (TEODORESCU, P. P. 156).

!leușór (pop.) (le-u-) s. m., pl. leușóri

leușór (mamifer, monedă) s.m., pl. leușóri / leișóri