LEHĂÍ, lehăiesc,
vb. IV.
Intranz. și
tranz. (
Reg.) A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. [
Var.:
lihăí vb. IV] –
Et. nec. LEHĂÍ, lehăiesc,
vb. IV.
Intranz. și
tranz. (
Reg.) A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. [
Var.:
lihăí vb. IV] –
Et. nec. LEHĂÍ, lehăiesc,
vb. IV.
Intranz. (Regional) A spune verzi și uscate, a vorbi mult și fără rost; a trăncăni. Să-ți ții liopa de gură și să nu lehăiești mult. CONTEMPORANUL, IV 302. Las’, nu mai lehăi după cum ți-i obiceiu. ALECSANDRI, T. I 318. – Variantă:
lihăí (ȘEZ. IX 150)
vb. IV.
lehăí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. lehăiésc,
imperf. 3
sg. lehăiá;
conj. prez. 3 să lehăiáscă
lehăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lehăíesc, imperf. 3 sg. lehăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. lehăiáscă LEHĂÍ vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni. lehăí (-ăésc, lehăít), vb. – A vorbi repezit, a sporovăi. Creație expresivă, o simplă
var. a lui blehăi (Scriban) și a lui lihăi,
vb. (
Trans., a gîfîi;
Maram., a striga, a vocifera). E puțin probabilă legătura făcută de Cihac, II, 168, cu
sl. lichŭ „gol, de prisos” sau cea sugerată de Tiktin și Philippide, II, 719, cu
alb. leh „a behăi”. –
Der. lehăială,
s. m. (șarlatan); lehău,
s. m. (
Mold., limbut); lehăială,
s. f. (
Mold., flecăreală); lehăit,
s. n. (taifas, trăncăneală).
Cf. lehamite,
s. f. (oboseală, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeași rădăcină expresivă (Cihac, II, 168; Scriban), dacă se admite că aceasta ar putea avea și sensul de „a scîrbi”, ca cihăi (după Tiktin, mai bine pusă în relație cu lihni, leșina; după DAR din
mag. léha „gol”; finala ca în pasă-mi-te, dară-mi-te etc.);
der. lehămeti (
var. lehămetisi, lehămetui, lehametisi),
vb. (a scîrbi, a-i fi greață, a inspira repulsie),
cf. leomi.
lehăí (-ăésc, lehăít), vb. –
1. A fura. –
2. (
Refl.) A se lipsi de...
Sl. lišiti „a lipsi” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 341. În
Trans.,
înv., azi neuzitat; se păstrează în
var. a se lei,
vb. (
Olt., a se lipsi), leomi (liomi),
vb. (
Olt., a se lipsi), a cărui terminație amintește de lehămiti. –
Cf. leșui.
A LEHĂÍ ~iésc intranz. pop. A vorbi mult și fără rost; a flecări; a trăncăni; a pălăvrăgi. /Orig. nec. lihăí, lihăiésc, vb. IV (reg.) a striga (după animale); a ocărî, a mustra, a bârfi. lehăì v. Mold. a flecări: nu mai lehăi după cum ți-e obiceiul AL. [Slav. LIHŬ, covârșitor (LIHO GLAGOLATI, a vorbi în dodii)].
blehăĭésc și
lehăĭésc v. intr. (rudă cu vsl. blekati și blekotati, a behăi, sîrb. bleknuti, a behăi, și blenuti, a flecări. V.
bleștesc și
brehnesc). Est. Fam. Brehăĭesc. Fig. Iron. Flecăresc, trăncănesc, vorbesc mult și plicticos. V.
blescote. lehăi vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI. lihăí, lihăiesc, (lihui, lehui), vb. intranz. – 1. A face zgomot mare ca să nu vină lupii sau alte animale sălbatice la vite (Papahagi, 1925; Lenghel, 1979). 2. A striga la cineva, a certa (D. Pop, 1978). – Var. a lui lehăi (et. nec.) (DEX, MDA); creație expresivă (DER). lihăí, lihăiesc, (lihui, lehui), vb. intranz. –
1. A face zgomot mare ca să nu vină lupii sau alte animale sălbatice la vite (Papahagi 1925; Lenghel 1979).
2. A striga la cineva, a certa (D. Pop 1978). – Creație expresivă (DER), din interj. liha!, i-ha!