LÉBĂDĂ, lebede, s. f. 1. Gen de păsări acvatice, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau (rar) negre și cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); pasăre care face parte din acest gen. ◊ Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare (înainte de moarte) a unui mare creator sau interpret. 2. (Art.) Constelație din emisfera boreală; Crucea. – Din sl. lebedĭ.

LÉBĂDĂ, lebede, s. f. 1. Gen de păsări acvatice, mai mari decât gâsca, cu pene albe sau (rar) negre și cu gâtul lung și arcuit (Cygnus); pasăre care face parte din acest gen. ◊ Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare (înainte de moarte) a unui mare creator sau interpret. 2. (Art.) Constelație din emisfera boreală; Crucea. – Din sl. lebedĭ.

LÉBĂDĂ, lebede, s. f. 1. Pasăre migratoare de apă, uneori domesticită, cu gîtul lung și arcuit și cu penele albe (Cygnus olor). Pe o mare, mare albastră, trece o lebădă măiastră. DAVIDOGLU, O. 61. Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. O mică luntrișoară... ca lebăda ușoară, Azi lin se legăna. ALECSANDRI, P. I 195. ◊ Cîntecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor etc. (aluzie la credința anticilor că lebăda ar cînta frumos înainte de moarte). Elena cîntă cîntecul lebedei de care vorbesc poeții. BOLINTINEANU, O. 463. 2. (Numai în forma articulată) Constelație vizibilă în emisfera boreală. – Pl. și: lebezi (ANGHEL-IOSIF, C. M. I 64).

LÉBĂDĂ, lebede, s. f. 1. Pasăre de apă, cu gâtul lung și arcuit și cu penele albe (Cygnus olor). ◊ Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui scriitor, a unui muzician etc. înainte de moarte. 2. (Art.) Constelație vizibilă în emisfera boreală. [Pl. și: lebezi] – Slav (v. sl. lebedĩ).

Lébăda (constelație) s. propriu f., g.-d. Lébedei

lébădă s. f., g.-d. art. lébedei; pl. lébede

Lébăda (astron.) s. pr. f.

lébădă s. f., g.-d. art. lébedei; pl. lébede

LÉBĂDĂ s. 1. (ORNIT.) lebădă cântătoare (Cygnus cygnus) v. lebădă de iarnă; lebădă de iarnă (Cygnus cygnus) = lebădă cântătoare; lebădă de vară (Cygnus olor) v. cucovă. 2. (ASTRON.; art.) (reg.) cobilița (art.), coromâsla (art.), crucea (art.), fata-mare.

lébădă (-béde), s. f. – Pasăre (Cygnus musicus). Sl. (bg., rus.) lebedĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 166; Conev 55), cf. sb., cr., slov. labud. – Der. lebădoi (var. lebedoi), s. m. (masculul păsării).

LÉBĂDĂ ~ede f. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu gât lung, arcuit și cu penaj alb sau negru. ◊ Gât de ~ a) gât lung și grațios; b) conformație defectuoasă a gâtului. Cântecul ~edei ultima operă de valoare a unui autor ilustru. 2) art. Constelație din emisfera nordică. [G.-D. lebedei] /<sl. lebedi

lebădă f. 1. mare pasăre acvatică cu penajul alb și cu gâtul lung (Cycnus); 2. fig. poet, orator, muzicant, ale căror opere au o dulceață comparabilă cu pretinsul cântec melodios al lebedelor: lebăda din Mantua (Virgiliu): cântecul lebădei, ultima operă a unui autor ilustru. [Slav. LEBEDĬ].

lébădă f., pl. lebede (vsl. rus. lébedĭ, bg. lebed, d. vgerm. elbiz, lebăda). O pasăre palmipedă albă peste tot, cam asemenea cu gîsca, dar maĭ mare, cu gîtu mult maĭ lung și de un aspect foarte grațios: lebăda e o pasăre călătoare și rar domestică. Fig. Mare poet orĭ scriitor: lebăda de la Mantua (Virgiliŭ). Cîntecu lebedeĭ, ultima lucrare a unuĭ geniŭ aproape de a se stinge (fiind-că se crede că lebăda nu cîntă de cît aproape de moarte, că în colo nu i se aude vocea). Gît de lebădă, gît lung și grațios. – În Australia există lebede negre.

LEBĂDĂ s. 1. (ORNIT.) lebădă de vară (Cygnus olor) = cucovă. 2. (ASTRON.; art.) (reg.) cobilița (art.), coromîsla (art.), crucea (art.), fata-mare.

LEBĂDA (Cygnus), constelație din emisfera boreală în formă de cruce alungită, cu 11 stele de mărimile 4, 3, 2, 1, dintre care cele mai strălucitoare sunt Deneb (mărimea 1,26) și Albeiro, o stea dublă. În constelația L. au fost descoperite puternice surse de raza X, dintre care Cygnus X-1, descoperită în 1966, se presupune a fi o gaură neagră în Calea Lactee. Cunoscută odinioară sub denumirea de Crucea Nordului.

LÉBĂDĂ (< sl.) s. f. Pasăre acvatică din genul Cygnus, ordinul anseriformelor, mai mare decât gâsca, cu gâtul lung, arcuit și cu penajul alb sau negru. ◊ L. de vară = pasăre albă, cu ciocul portocaliu-roșcat, cu o umflătură cornoasă la bază și gâtul în formă de S (Cygnus olor); cucovă. În România vine în sezonul cald și cuibărește mai ales în Delta Dunării. ◊ L. de iarnă = pasăre albă cu ciocul galben (vârful negru) și gâtul drept (Cygnus cygnus). Cuibărește în N Europei și Siberia; iernează mai ales în Delta Dunării și în zona complexului Razim, iar primăvara se întoarce spre locurile nordice de cuibărit. ◊ L. neagră = pasăre care trăiește în Australia, având penajul negru, ochii de un roșu aprins, ciocul roșu (alb la vârf) și remigele primare albe (Cygnus atratus). Frecventă în grădinile zoologice ca pasăre decorativă. În grădina zoologică din București s-a reprodus și iarna, clocind la temperaturi foarte joase (-22° C). ◊ Expr. Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare publică a unui artist, muzician, scriitor ș.a. (aluzie la credința anticilor că lebăda ar cânta frumos înainte să moară).

LEBĂDĂ, olt. (16 B VI 305), < subst.

a se da lebădă expr. a se grozăvi, a se lăuda.

lebădă, lebede s. f. lesbiană.