laute definitie

3 intrări

37 definiții pentru laute

alăútă sf vz lăută
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚT s. n. (Pop.) Acțiunea de a (se) la3; spălat (pe cap); lăutoare. – V. la3.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚT s. n. (Pop.) Acțiunea de a (se) la3; spălat (pe cap); lăutoare. – V. la3.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚT s. n. Acțiunea de a la; spălat. Știa și de necazurile lui cu lăutul in fiece sîmbătă. CAMIL PETRESCU, O. II 201.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde. Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 18. Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: alăútă (SADOVEANU, O. I 74, ISPIRESCU, L. 237, CARAGIALE, O. III 67) s. f.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
lăút (pop.) s. n.
lăútă s. f., g.-d. art. lăútei; pl. lăúte
lăút s. n.
lăútă s. f., pl. lăúte
LĂÚT adj. v. spălat.
LĂÚT s. v. spălare, spălat.
LĂÚTĂ s. v. scripcă, vioară, violină.
LĂÚTĂ s. v. luth.
lăútă (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).
LĂÚTĂ ~e f. 1) Instrument muzical cu coarde, cu gâtul încovoiat și cutia de rezonanță foarte bombată. 2) Orice instrument muzical cu coarde. /<turc. lâuta, ngr. lauta
alăută f. V. lăută: fluere, chitări, alăute, buciume. ISP.
lăut a. spălat la cap: copii lăuți frumos CR. [Lat. LAUTUS]. ║ n. spălare: lăutul în ajunul lui Sân-Toader.
lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].
alăutár, -áș, alăútă, V. lăut-.
laŭ, lăút, a v. tr. (lat. lăvare și lávere, láutum, a spăla, it. lavare, fr. laver, pv. sp. pg. lavar. – Laŭ, laĭ, lă; să laŭ, să laĭ, să laĭe; lînd). Spăl pe cap cu apă caldă (cum se obișnuĭește Sîmbăta seara): a la copiiĭ. V. refl. Îmĭ spăl capu cu apă caldă. – În vest a lăĭa, ind. prez. laĭ, laĭ, laĭe, lăĭem, lăĭațĭ, laĭe, part. lăĭat.
lăút, -ă adj. (d. laŭ). Spălat cu apă caldă pe cap. S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a la obișnuit: lăutu copiilor.
lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.
ut adj. v. SPĂLAT.
ut s. v. SPĂLARE. SPĂLAT.
U s. (MUZ.) luth.
u s. v. SCRIPCĂ. VIOARĂ. VIOLINĂ.
laute v. laută.
theorbierte Laute v. arciulito.
lăút, -ă, lăuți, -te, adj. – (reg.) Spălat: „Când i lăut și-nștimbat” (Memoria, 2001: 97). – Din la „a (se) spăla” (Scriban, DEX, MDA); lat. lautus (Șăineanu).
lăút, -ă, adj. – Spălat: „Când i lăut și-nștimbat” (Memoria 2001: 97). – Din la „a (se) spăla”, cf. lat. lautus.
ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

laute dex

Intrare: lăută
alăută
lăută substantiv feminin
Intrare: laute
laute
Intrare: lăut
lăut adjectiv