LÁUDĂ, laude, s. f. Exprimare în cuvinte a prețuirii față de cineva sau ceva; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. ♦ (În propoziții exclamative) Mărire! slavă! cinste! glorie! – Din lăuda (derivat regresiv).

LĂUDÁ, láud, vb. I. Tranz. A exprima prin cuvinte prețuirea, stima față de cineva sau ceva; a aduce laude, a elogia. ♦ Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se mândri, a se făli. ◊ Expr. (Fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? ♦ Refl. A face pe grozavul; a se grozăvi. [Pr.: lă-u-] – Lat. laudare.

LÁUDĂ, laude, s. f. Exprimare în cuvinte a prețuirii față de cineva sau ceva; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. ♦ (În propoziții exclamative) Mărire! slavă! cinste! glorie! – Din lăuda (derivat regresiv).

LĂUDÁ, láud, vb. I. Tranz. A exprima prin cuvinte prețuirea, stima față de cineva sau ceva; a aduce laude, a elogia. ♦ Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se mândri, a se făli. ◊ Expr. (Fam.) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? ♦ Refl. A face pe grozavul; a se grozăvi. [Pr.: lă-u-] – Lat. laudare.

LÁUDĂ, laude, s. f. Prețuire exprimată prin cuvinte a unui lucru, a unei persoane sau a faptelor și meritelor ei; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. Să fiu răsplătit... prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. Un glas unanim de laudă umplu toată sala. ALECSANDRI, O. P. 10. Pentru ca să dea o ațîțare mai vie acestor laude silite, defăimau... petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Lauda de sine nu miroase bine. ♦ Mărire, slavă, cinste, glorie. Laudă, laudă pumnului strîns. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Laudă poporului ce a știut să dobîndească drepturile Patriei. BOLINTINEANU, O. 247. – Pronunțat: la-u-.

LĂUDÁ, láud, vb. I. 1. Tranz. A-și exprima prin cuvinte prețuirea, a vorbi de bine, a aduce laude; a elogia. Leșii se grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte. SADOVEANU, O. VII 157. Ovanez începu să-i laude talentul de a cînta. BASSARABESCU, V. 11. L-a adus în grădină de dimineață, ca pe o femeie, să-i laude florile. ISPIRESCU, L. 20. 2. Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se făli, a se mîndri. Se laudă că e om milos. REBREANU, R. I 234. Să nu te lauzi... niciodată cu ce ai de gînd să scrii. VLAHUȚĂ, O. A. 336. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. (Familiar) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? cum o (mai) duci cu sănătatea? 3. Refl. A face pe grozavul, a se grozăvi. Se laudă că mă va reclama. – Pronunțat: lă-u-.

láudă (la-u-) s. f., g.-d. art. láudei; pl. láude

lăudá (a ~) (lă-u-) vb., ind. prez. 3 láudă (la-u-)

láudă s. f. (sil. la-u-), g.-d. art. láudei; pl. láude

lăudá vb. (sil. lă-u-), ind. prez. 1 láud, 3 sg. și pl. láudă

LÁUDĂ s. interj. 1. s. v. glorie. 2. s. v. preamărire. 3. s. v. compliment. 4. interj. v. osana.

LÁUDĂ s. interj. v. apreciere, aroganță, atenție, cinste, cinstire, considerație, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, onoare, orgoliu, prețuire, respect, semeție, stimă, trecere, trufie, vanitate, vază.

LĂUDÁ vb. 1. v. glorifica. 2. v. preamări. 3. v. mândri. 4. v. îngâmfa.

Laudă ≠ bârfire, blamare, critică, mustrare, ocară, ponegrire, ponosire, ponegreală

A (se) lăuda ≠ a (se) critica

A lăuda ≠ a admonesta, a bârfi, a blama, a denigra, a huli, a ponegri

lăudá (láud, lăudát), vb. – 1. A elogia, a admira. – 2. (Refl.) A se făli. – 3. (Refl.) A se crede, a fi încrezut. – Mr. alavdu, alăvdare. Lat. laudāre (Pușcariu 953; Candrea-Dens., 962; REW 4938; DAR; Pascu, I, 31), cf. alb. lëvdoń (Philippide, II, 645), it. lodare, prov. lauzar, fr. louer, cat. lloar, sp. loar, port. louvar. – Der. laudă, s. f. (elogiu, lăudare, îngîmfare), postverbal sau direct din lat. laudem, cf. alb. laft, sp., port. loa; lăudoare, s. f. (înv., elogiu, laudă), din lat. pop. laudōrem (Candrea-Dens., 966); lăudărie, s. f. (înv., îngîmfare); lăudăroș(en)ie, s. f. (îngîmfare); lăudăciune, s. f. (înv., elogiu), din lat. laudatiōnem; lăudător (var. înv. lăudătoriu), adj. (elogios), din lat. laudatōrius (REW 4939); lăudăros (var. Banat lăuduros), adj. (îngîmfat); lăudabil, adj., după it. laudabile; prealăuda, vb. (înv., a se lăuda), după sl. pohvaliti.

LÁUDĂ ~e f. Apreciere prin cuvinte a meritelor, a calităților cuiva (sau a ceva). Demn de ~. ◊ ~a de sine nu miroase a bine nu e frumos să te lauzi. [G.-D. laudei; Sil. la-u-] /v. a lăuda

A LĂUDÁ láud tranz. (persoane, lucruri, fapte) A declara demn de admirație și prețuire, scoțând în evidență calitățile, realizările, avantajele. [Sil. lă-u-] /<lat. laudare

A SE LĂUDÁ mă láud intranz. A spune cuvinte de laudă despre sine însuși. /<lat. laudare

laudă f. cuvinte prin care se înalță meritul cuiva. [Lat. LAUDEM].

lăudà v. 1. a releva meritul cuiva; 2. a glorifica: lăudați pe Domnul; 3. a se făli: se laudă prea mult. [Lat. LAUDARE].

láud, a lăudá, v. tr. (lat. laudare, it. lodare, pv. lauzar, fr. louer, cat. lloar, sp. loar, pg. louvar). Relev meritu cuĭva: lăudațĭ pe Domnu (Dumnezeŭ). V. refl. Îmĭ relev singur meritele pe care le am orĭ cred că le am. Cum te lauzĭ?, cum te afli, ce maĭ facĭ? Prost te lauzĭ!, staĭ prost! nu eștĭ de invidiat!

láudă f., pl. e (lat. laus, laudis, it. lode și loda). Acțiunea de a lăuda. Elogiŭ, cuvinte pin care lauzĭ, pin care relevi meritu. Fig. A cînta laude, a glorifica. V. panegiric.

laudă s. v. APRECIERE. AROGANȚĂ. ATENȚIE. CINSTE. CINSTIRE. CONSIDERAȚIE. FALĂ. FUDULIE. INFATUARE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. MÎNDRIE. ONOARE. ORGOLIU. PREȚUIRE. RESPECT. SEMEȚIE. STIMĂ. TRECERE. TRUFIE. VANITATE. VAZĂ.

LAUDĂ s. 1. cinste, cinstire, elogiu, giorie, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire, (înv.) mărie, pohfală, pohvalenie. (Aduceți ~ eroilor.) 2. binecuvîntare, glorificare, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire. (~ vremurilor noastre.) 3. compliment, flatare, măgulire. (E sensibil la ~e.)

LĂUDA vb. 1. a cinsti, a cînta, a elogia, a glorifica, a mări, a omagia, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, a venera, (rar) a apoteoza, a exalta, (înv.) a făli, a pohfăli, a preacînta, a preaînălța, a prealăuda, a prearădica, a ridica, a slavoslovi. (Să-i ~ pe eroii patriei.) 2. a binecuvînta, a glorifica, a mări, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, (rar) a ferici. (Să ~ ziua de față.) 3. a se făli, a se fuduli, a se mîndri. (Are de ce se ~ cu copiii lui.) 4. a se făli, a se fuduli, a se grozăvi, a se infatua, a se împăuna, a se înfumura, a se îngîmfa, a se mîndri, a se semeți, (rar) a se trufi, (înv. și pop.) a se mări, (pop.) a se păuni, (reg.) a se bîrzoia, a se făloși, a se marghioli, a se sfătoși, (reg. fam.) a se furlandisi, a se marțafoi, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (înv.) a se înălța, a se preaînălța, a se preamări, a se prearădica, a se ridica, (fam. fig.) a se înfoia, a se umfla, (arg.) a se șucări. (Nu e cazul să te ~ atîta!)

LAUDĂ subst. 1. Lauda, fost cătun în orașul R-Vîlcii. 2. Laudea b. (16 B IV 252; VI 255). 3. Lăudat pren. (Bz) și Lăudat Lerescu (Aș Br 156) < part. verb. a lăuda; – fam., 1492 etc. (Glos; Giur 153; 17 B II 381 etc.); -ul olt. (Sd XXII; 16 B II 9). Numele circulă și azi.

láudă, laude s. f. 1. Prețuire față de cineva sau ceva, exprimată prin cuvinte; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; ♦ (În propoziții exclamative) Mărire! slavă! glorie! cinste! 2. (La pl.) Un grupaj de cântări din slujba utreniei; odă. 3. (La pl.) Laude bisericești = cele șapte slujbe prin care Bis. aduce lui Dumnezeu cinstire și laudă necurmată, zilnică, din partea tuturor credincioșilor: vecernia, pavecernița, mezonoptica, utrenia (cu ceasul I), ceasurile III, VI și IX, având în centrul lor Sfânta Liturghie, cea mai importantă slujbă a cultului Bisericii. – Din lăuda (deriv. regr.).