LATÍN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație indo-europeană stabilită la sfârșitul milen. 2. î. H. În provincia Latium din Italia Centrală; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține Latiumului sau latinilor (1), privitor la Latium ori la latini; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATÍN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATÍN2, -Ă, latini,-e, s. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia.

LATÍN1, -Ă, latini, -e, adj. Care se referă la Latium, care provine din acest ținut al Italiei antice, roman; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor. Constatăm... așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. Înaintea patului o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. ◊ Limba latină (sau substantivat, f., latina) = limba vorbită de romani. Noi am trăit în lume, latina neștiind. NEGRUZZI, S. II 177. Limba latină clasică v. clasic. Limba latină populară (sau, învechit, vulgară) v. vulgar. – Variantă: – létin, -ă adj.

latín adj. m., s. m., pl. latíni; adj. f., s. f. latínă, pl. latíne

latín s. m., adj. m., pl. latíni; f. sg. latínă, g.-d. art. latínei, pl. latíne

LATÍN adj. v. papal, roman.

LATÍN adj., s. v. catolic, romano-catolic.

LATÍN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

LATÍN, -Ă adj. Din Lațiu. ♦ Roman; de origine romană. ♦ (Mar.) Velă latină = pânză triunghiulară învergată pe o antenă. [< lat. latinus].

LATÍN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Latium /Italia/, care aparținea Romei antice. ◊ roman. ◊ (s. f.) limbă italică vorbită de romani. II. adj. arhitectură ~ă = stil roman degenerat, având ca tip bazilica romană. ◊ (mar.) velă ~ă = pânză triunghiulară învergată pe o antenă. (< lat. latinus, fr. latin)

látin (latínă), adj. – Locuitor din Latium. Lat. latinus (sec. XVII). Este dublet al lui letin, s. m. (străin; eretic), din mag. latin, sb. latin și al lui latină, s. f. (străinătate; lume străină), cf. REW 4927. – Der. latinesc (var. înv. lătinesc, letinesc), adj. (latin); latinește, adv. (în latină); latinie (var. lătinie), s. f. (înv., latină), toate din sec. XVII; latinism, s. n.; latinist, s. m.; latinitate, s. f.; latiniza, vb. (a romaniza, a face latin), toate din sec. XIX.

LATÍN1 ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de vechiul Latium; propriu vechiului Latium. 2) Care se referă la limba și literatura romanilor. /<lat. latinus, sl. latiné, ngr. latinos, fr. latin

LATÍN2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a provinciei Latium din Italia centrală sau era originară din această provincie. /<lat. latinus, fr. latin

Cetatea Latinilor f. V. Orevița.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

latin a. 1. care e din Lațiu, ce privește această țară: limba latină; 2. reîativ la popoarele romanice: gintea latină; 3. relativ la catolicism: biserica latină, în opozițiune cu cea greacă. V. letin. ║ latina f. limba latină.

Orevița f. deal și sat în jud. Mehedinți, unde se face un vin negru foarte căutat: 2300 loc. Ruine numite de popor Cetatea Latinilor.

*latin, -ă s. (lat. Latinus). Locuitor al Lațiuluĭ saŭ originar de acolo. Catolic (V. letin). Neolatin, om a căruĭ limbă se derivă din latină: Româniĭ îs Latinĭ. Adj. Care ține de Lațiŭ saŭ de locuitoriĭ luĭ: Roma a subjugat toate populațiunile latine. Care ține de limba vechilor Romanĭ: gramatica latină. Națiunĭ latine (saŭ romanice), a căror limbă se derivă din latină (Româniĭ, Retoromaniĭ, Italieniĭ, Provențaliĭ, Francejiĭ, Catalaniĭ, Spanioliĭ și Portughejiĭ). Cartieru latin, acela în care e universitatea saŭ cele maĭ multe facultățĭ, maĭ ales vorbind de Paris. Biserica latină, ritu latin, biserica catolică, ritu catolic. Pînză latină (la bărcĭ), în treĭ colțurĭ și atîrnată de antenă. S. f. Limba latină: latina e limba științifică pin excelență. Latină culinară, latină amestecată cu cuvinte noĭ cu terminațiunĭ latine.

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

latin adj., s. v. CATOLIC. ROMANO-CATOLIC.

latin adj. v. PAPAL. ROMAN.

latín, -ă, latini, -e, adj., s.f. – (arh.) 1. Străin; străinătate; lume străină. 2. Om rău și perfid. ♦ Papahagi (1925) consemnează expr. latínă rea (în Ieud, Maramureș, la începutul sec. XX). – Var. a lui letin „străin; eretic, catolic” < magh. latin, srb. latin (DER) și dublet al[1] lui latin „locuitor din Latium” (DER) < lat. latinus (sec. XVII), fr. latin (DEX, MDA). corectată

latín, -ă, s.f. – Papahagi (1925) consemnează expr. latínă rea (în Ieud) și glosează „om rău”, când în realitate are sensul de „străinătate; lume străină”. – Lat. latinus.

AMERICA LATINĂ, denumire generică a țărilor care ocupă America de Sud și America Centrală istmică și insulară (la sud de Rio Bravo del Norte). Denumirea provine de la faptul că în aceste țări predomină limbile de origine romanică. Pe terit. A.L. sînt 33 de state și cîteva teritorii dependente, însumînd o supr. de c. 450 mil. loc. (1989). În 18 țări, limba oficială este spaniola, în 12 engleza, iar în celelalte se vorbește portugheza (Brazilia), franceza (Haiti) și olandeza (Surinam). 10 la sută din populația A.L. vorbește limbile amerindiene.

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

LATÍN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație indo-europeană care s-a stabilit la sfârșitul milen. 2 î. Hr. în provincia Latium (azi reg. Lazio) din Italia centrală. ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care se referă la Latium, care provine din această provincie; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor; de origine romană. ◊ Limba l. (și substantivat, f.) = limbă indo-europeană din grupul italic. Vorbită de latini s-a extins în paralel cu expansiunea politică a Romei, în special ca limbă a administrației și culturii, în toată Italia și pe întreg teritoriul imperial, reușind să înlăture celelalte limbi din Italia (etrusca, osca) și din alte regiuni (ilira, celtica, retica), cu excepția limbii grecești. A fost limba oficială a Imp. Roman, vorbită din Bretania și Portugalia până la G. Persic. În Evul Mediu a reprezentat mijlocul principal de comunicare, ca limbă a științei, filozofiei și teologiei. Adoptată de Biserica catolică ca limbă liturgică – după traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internațională după greacă, fiind folosită în unele universități europene până în sec. 19. L. nu a avut dialecte, dar deosebirile regionale s-au accentuat continuu. Alături de l. literară (cristalizată în sec. 2-3), a existat și o variantă populară, vorbită (l. vulgară, populară), din care s-au dezvoltat limbile romanice. ◊ Alfabetul l. = alfabet creat în sec. 7 î. Hr. pe baza celui etrusc. Are 23 de litere. Este folosit astăzi în scrierea mai multor limbi (ex. limbile romanice, germanice, fino-ugrice etc.).

LATIN ROCK, stil muzical apărut în urma fuziunii între rock și ritmurile latino-americane. Exponent marcant al genului, Carlos Santana.

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR DIN ASIA, AFRICA ȘI AMERICA LATINĂ (în sp.: Organización de Solidaridad de los Pueblos de Africa, Asia y América Latina – O.S.P.A.A.A.L.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Havana (Cuba), creată în 1966, în scopul unirii, coordonării și încurajării mișcărilor de eliberare națională din cele trei continente și înlăturării oricăror forme de discriminare rasială. La activitățile ei iau parte organizații naționale din 80 de țări (1984).

LATÍN, -Ă adj. (< lat. latinus): în sintagma alfabet latin (v.).

LATINU subst., considerat ca etnic, cf. frînc. 1. – s.; Latini moșie (R Gr). 2. Latinislav t., n. Împrumutat; cf. blg. latina „narcis alb”, care sub influența etn. blg. latinko „catolic” a produs In bulgară antroponime: Latinka, Lata etc. (Weig).

latín -ă, latini, -e adj. (Și subst.) 1. Din vechiul Latium; p. ext. (după răspândirea limbii din Latium în tot Imperiul roman) roman. 2. Catolic. – Din lat. latinus.