larmă definitie

16 definiții pentru larmă

LÁRMĂ s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦ Fig. (Rar) Frământare, zbucium. 2, (înv.) Alarmă. – Din magh. lárma, sb. larma.
LÁRMĂ, (rar) larme, s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦ Fig. (Rar) Frământare, zbucium. 2. (Înv.) Alarmă. – Din magh. lárma, scr. larma.
LÁRMĂ, (rar) larme, s. f. 1. Zgomot mare, gălăgie. În ograda gospodăriei colective era larmă și forfot. CAMILAR, TEM. 399. Se deșteptaseră pe pămătufurile înalte și privighetorile de baltă cu fluierături și larmă. SADOVEANU, N. F. 61. Tresar... aud deodat-o larmă P-aproape, colea-n stejeriș; Pun mîna repede pe armă Si iau pădurea-n curmeziș. IOSIF, P. 66. ◊ (În legătură cu verbul «a face») Dar ce-ai pățit mă... de te-ai sculat cu noaptea-n cap și faci așa larmă? CREANGĂ, P. 304. Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. EMINESCU, O. I 83. Fă-ți idee de larma ce poate să facă în codru și mai ales in munți vreo două sute de oameni și vreo treizeci de cîini. BOLINTINEANU, O. 330. ♦ Fig. (Rar) Frămîntare, zbucium. Versurile curgeau tremurat, unul după altul, dominînd larmele extraordinare din ființa lui. CAMILAR, N. I 140. 2. (Învechit) Alarmă. Țara suna de crunte larme. ALECSANDRI, P. III 327. Toți oșteni fruntași ce-n larme Au fost în mai multe dăți. NEGRUZZI, S. II 74.
lármă s. f., g.-d. art. lármei
lármă s. f., g.-d. art. lármei; pl. lárme
LÁRMĂ s. 1. v. hărmălaie. 2. v. zgomot.
LÁRMĂ s. v. alarmă.
Larmă ≠ tăcere, tihnă, liniște
lármă (lárme), s. f.1. (Înv.) Alertă, alarmă. – 2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare. Germ. Alarm (< it. all’arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma), sau al mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s. f., din fr. alarme. Sec. XVIII. – Der. lărmălău, s. n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot); lărmuitor, adj. (zgomotos).
LÁRMĂ ~e f. Zgomot mare (de glasuri, de mijloace de transport etc.); gălăgie; zarvă. [G.-D. larmei] /<sb. larma, ung. lárma
larmă f. sgomot mare: și atâta larmă făcură ISP. [Serb. LARMA; v. alarmă].
lármă f., pl. e (ung. larma, pol. larm, sîrb. larma, d. germ. lärm, care vine d. fr. alarme, alarmă). Barb. Gălăgie, tărăboĭ, tumult (zgomot de vocĭ). – La uniĭ și lármăt.
larmă s. v. ALARMĂ.
LARMĂ s. 1. balamuc, gălăgie, hărmălaie, huiet, scandal, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vuiet, zarvă, zgomot, (rar) larmăt, (astăzi rar) strigare, (pop. și fam.) chiloman, (înv. și reg.) toi, (reg.) haraiman, hălălaie, hărhălaie, toiet, toloboată, tololoi, (Mold., Bucov. și Transilv.) holcă, (Transilv.) lolotă, (înv.) calabalîc, dandana, dănănaie, dăndănaie, gîlceavă, (fig.) țigănie, (arg.) năsulie. (Era o ~ de nedescris.) 2. freamăt, gălăgie, tumult, vuiet, zgomot. (Ce ~ se aude?)
lármă, larme, s.f. – (reg.) Gălăgie, tărăboi, zgomot: „Și fata aude, la spatele ei, larmă mare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). – Din magh. lárma „gălăgie” (Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) sau pol., srb. larma (DER, DEX, MDA) < germ. Alarm < it. allárme (DER).
lármă, larme, s.f. – Gălăgie, zgomot; zarvă, hormot, holcă. – Din magh. lárma, srb. larma (< germ. Lärm).

larmă dex

Intrare: larmă
larmă substantiv feminin