laringe definitie

14 definiții pentru laringe

LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr. larynx.
LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr. larynx.
LARÍNGE s. m. Partea superioară a traheii, formată din cartilaje, la capătul căreia sînt situate coardele vocale; (popular) gîtlej, beregată.
larínge s. n., pl. larínge
larínge s. n., pl. larínge
LARÍNGE s. (ANAT.) (pop.) beregată, gâtlej, înghițitoare, (reg.) gâtiță.
LARÍNGE s.n. Organ situat în partea superioară a traheii, unde se găsesc coardele vocale. [Pl. invar., var. larinx s.n. / < it. laringe, cf. fr., gr. larynx].
LARINX s.n. v. laringe.
LARÍNGE s. n. partea superioară a traheii, organ al fonației. (< it. laringe)
LARÍNGE ~ n. Partea superioară a traheii unde se găsesc și coardele vocale. /<it. laringe
larinx n. organul vocii și al respirațiunii, constituit de partea superioară a traheei-artere.
*larínge n., pl. tot așa, ca meninge și faringe (vgr. larygx, láryggos, m.). Anat. Organu esențial al vociĭ (gîtu, gîtleju), format din maĭ multe pĭese mobile unele peste altele, în partea de sus a traheiĭ artere: cea maĭ mică iritațiune a laringeluĭ provoacă tuse. – Și larinx, pl. urĭ.
LARINGE s. (ANAT.) (pop.) beregată, gîtlej, înghițitoare, (reg.) gîtiță.
LARÍNGE (< it.) s. n. Organul esențial al fonației, care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii, fiind un conduct aerian, interpus între faringe și trahee, în partea mediană și anterioară a gâtului, format din mai multe cartilaje articulate între ele și puse în mișcare de un aparat muscular complex. Orificiul superior al l., denumit glotă, este închis în momentul deglutiției de epiglotă. Sin. (pop.) beregată.

laringe dex

Intrare: laringe
laringe substantiv neutru
larinx substantiv neutru