lar definitie

3 intrări

19 definiții pentru lar

LAR, lari, s. m. 1. Divinitate în mitologia romană, considerată a fi protector al casei și al familiei. 2. Fig. Cămin, casă (părintească). – Din lat. Lar, Laris.
LARI s. m. pl. Nume dat în mitologia romană unor divinități considerate a fi ocrotitoarele casei și ale familiei. – Din lat. Lar, Laris.
LARI s. m. pl. Nume dat în mitologia romană unor divinități considerate a fi ocrotitoarele casei și familiei. V. penați. A simbolizat el însuși cu prisos, în forma clasică pe care a dat-o acestid templu elin și latin, care trebuie să fie tendința culturală a țării noastre... și care anume îi sînt zeii lari. MACEDONSKI, O. IV 127.
!lar s. m., pl. lari
lari s. m. pl.
LARI s.m.pl. (La romani) Zei protectori ai casei și ai familiei. [Sg. lar. / < lat. lares < cuv. etrusc].
LAR s. m. maimuță arboricolă din sud-estul Asiei, cu mâini lungi, albe. (< germ. Lar)
LARI s. m. pl. (mit.) zei protectori ai casei și familiei la romani. (< lat. lares)
lar m. numele zeului domestic, la Romani; pl. lari, fig. casa, locuința.
1) lar (ngr. și vgr. láros, lat. lărus). Un fel de pasăre care prinde pește zburînd pe deasupra apelor: un stol de larĭ albĭ (Vlah. Rom. Pit. Ins. Șerp. 63). V. gĭușcă. goeland.
2) *lar m. (lat. lar, láris, de la un cuv. etrusc care însemna „șef”). Numele zeilor protectorĭ aĭ vetreĭ domestice la Romanĭ. Pl. Fig. Casa părintească saŭ casa ta, domiciliu: a-țĭ revedea lariĭ tăĭ. V. penațĭ.
Lari = Lares.
Lar, s.m. – (mit.) Erou mitologic prezent doar în colindele și descântecele din Maramureș și Transilvania de Nord; un păstor-domn, un bătrân înțelept, cu părul și barba căruntă, care se retrage în munți împreună cu turma lui. Tradiția ni-l înfățișează în două ipostaze: a) dornic să renunțe la turma de oi, însă oile îl imploră să nu le părăsească și îi promit belșug în primăvara care vine (ciclul „ciobanul sătul de oi”); b) amenințat de tâlhari cu moartea, el nu protestează și le cere doar să fie îngropat după datina păcurărească (ciclul „Miorița”): „Tâlharii la el viné / Și din gură-așe zâce: / – Dă-ne, Lar, tu oile, / Că tu de nu ni li-i da, / Pe tine te-om omorî. / El din grai așa grăi: / – Pământ pe mine nu puneți, / Numai dragă gluga me, / Fluieru’ după curé...” (Bilțiu, 1990: 9). Acest apelativ (Lar, Lariu, du-Lar) îl regăsim preponderent în textele folclorice din Chioar, Codru și Lăpuș, cu atributele de moș, bun, sânt (sfânt). În variantele creștinizate, este substituit cu Ionu-Sântionu, Sfântul Petre sau Dumnezeu („D-umblă-și sângur Dumnezău”). E atestat și apelativul lăureasă, cu sensul de femeie de viță aleasă, ceea ce îi întărește păcurarului Lar statutul de domn sau rege. ♦ (onom.) Laar, Lar, Lari, Lariu, Laru, nume de familie (242 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Posibil să fie dubletul lui ler. Mai puțin probabilă e apropierea de Lar, Lares (Larium, spiritele protectoare ale familiilor romane), ci mai degrabă de Lar, Lars, numele unor regi etruști.
lăr, interj. – v. ler.
lar, interj. – v. ler.
lăr, interj. – v. ler.
LARI (< lat.) s. m. pl. (În mitologia romană) Divinități protectoare ale familiei și căminului, ca și penații, manii și geniile (II); întruchipau sufletele strămoșilor morți care vegheau asupra urmașilor. Potrivit mitului inițial, au existat doi zei lari, fii gemeni ai nimfei Lara și ai zeului Mercur.
Lar, -ca -e, -ie v. Ilarie 1.
lari s. m. pl. (La romani) Divinități protectoare ale familiei și casei. Întruchipau sufletele strămoșilor morți care vegheau asupra urmașilor. ◊ Larii răspântiilor (lares compitali) = zeități romane protectoare ale răspântiilor, în cinstea cărora se organizau sărbători la răscrucile drumurilor. – Din lat. lares.

lar dex

Intrare: lar
lar substantiv masculin plural
Intrare: lăr
lăr
Intrare: Lar
Lar