LÁMURĂ s. f. Partea cea mai bună, mai curată, mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru. Lamura grîului. Lamura făinii. ▭ Umblau albinele la cules și strîngeau la știubeie lamura florilor. SADOVEANU, O. III 411. ◊
Fig. Oricare ar fi lamura adevărului, Parțîcul era... un pămînt de sudalmă și de otravă. CAMILAR, N. II 7. Vorbirea ta mi-i lamura de miere. EMINESCU, O. IV 283.
lámură (-ri), s. f. 1. Metal prețios pur, masiv, autentic. –
2. Cremă, elită.
Lat. lamina „bară de metal prețios” (lexiconul de la Buda; Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 411; DAR). Rezultatul
pl., *lamene, a trecut în lamuri prin analogie cu
pl. terminate în -uri,
cf. vergură, lature, țărm;
sing. lamură este o reconstituire analogică. Giuglea, Cercetări lexicografice, 14, pornește mai curînd de la un
lat. *lamŭla, și Candrea de la *lamnŭla; Graur, BL, V, 103, afirmă că nici una dintre explicații nu este acceptabilă; dar nu pare să aibă dificultăți în admiterea etimonului lamina, care corespunde semantic și se poate explica și prin fonetism. Mai înainte, Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 681, și Pușcariu 935, REW 4869, se gîndiseră la
lat. *remola, din re-molere, care pare mai puțin probabil, și Roesler 572 în
gr. λαμπρός „strălucit(or)”.
Der. lămuri,
vb. (a purifica; a depura metalele; a explica, a desluși, a elucida, a netezi; a distinge), pe care Crețu 342 îl explica pornind de la
lat. lumināre; nelămurit,
adj. (neclar, confuz, indistinct); lămuritor,
adj. (curățitor, purificator; explicativ, clarificator). Koerting 5614 îl explică pe lămuri prin
lat. limulĭre,
cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 281.
lámură f. fără pl. (cp. cu lat. *lammula, dim. d. *lamma, lamă). Ceĭa ce e maĭ bun într’un lucru. Făină de calitate superioară. Fig. Să-l scoată ca lamura, să-l scoată achitat, spălat de acuzare (Rebr. 2, 127). Lamură de om, om harnic, curat și onest.