lamentare definitie

2 intrări

23 definiții pentru lamentare

LAMENTÁ, lamentez, vb. I. Refl. A se plânge (în mod zgomotos și adesea exagerat) de cineva sau de ceva; a se tângui, a se jeli. – Din fr. lamenter, lat. lamentari.
LAMENTÁRE, lamentări, s. f. Acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; tânguire, văicăreală, lamentație. – V. lamenta.
LAMENTÁ, lamentez, vb. I. Refl. A se plânge (în mod zgomotos și adesea exagerat) de cineva sau de ceva; a se tângui, a se jeli. – Din fr. lamenter, lat. lamentari.
LAMENTÁRE, lamentări, s. f. Acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; tânguire, văicăreală, lamentație. – V. lamenta.
LAMENTÁ, lamentez, vb. I. Refl. A se plînge tare, a se tîngui, a se văicări, a se jeli. Croiți un univers de sisteme rigide, la care ați vrea să se supună natura, și cînd natura nu se supune, vă mirați, vă lamentați și vă revoltați. C. PETRESCU, Î. II 88. A se lamenta cineva de cele trecute este o perdere de timp. GHICA, A. 48.
LAMENTÁRE, lamentări, s. f. Acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; tînguire, văicăreală, lamentație. Și pe urmă rugăminți, lamentări, jurăminte, plecăciuni. BOGZA, A. Î. 530. Moartea lui timpurie la Palermo, în Sicilia, a fost, la noi, deseori prilej de lamentări lirice. SADOVEANU, E. 53.
lamentá (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se lamenteáză
lamentáre s. f., g.-d. art. lamentắrii; pl. lamentắri
lamentá vb., ind. prez. 1 sg. lamentéz, 3 sg. și pl. lamenteáză
lamentáre s. f., g.-d. art. lamentării; pl. lamentări
LAMENTÁ vb. 1. v. văita. 2. v. geme. 3. v. smiorcăi.
LAMENTÁRE s. v. văitat.
LAMENTÁ vb. I. refl. A se tângui, a se văicări. [< fr. lamenter, it. lamentare].
LAMENTÁRE s.f. Acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; lamentație, jeluire. [< lamenta].
LAMENTÁ vb. refl. a se tângui, a se văicări. (< fr. lamenter, lat. lamentari)
A SE LAMENTÁ mă ~éz intranz. A-și exprima nemulțumirea, suferința, durerea prin cuvinte; a se văicări; a se tângui. /<fr. lamenter, lat. lamentari
lamentá v. a plânge gemând.
lamentare f. plângere cu gemete și strigăte.
*lamentațiúne f. (lat. lamentátio, -ónis). Vaĭet, jălire: lamentațiunile luĭ Ĭeremia. – Și -áție și -áre.
*lamentéz (mă) v. refl. (lat. pop. lamentare, clasic -ári, d. lamentum, vaĭet). Mă vaĭet, mă tînguĭesc, mă jălesc.
LAMENTA vb. 1. a (se) boci, a se căina, a (se) jeli, a (se) jelui, a (se) plînge, a se tîngui, a se văicări, a se văita, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plîngătui, a se scîrbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cînta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. a geme, a se tîngui, a se văita, (înv. și reg.) a (se) scrivi. (Se ~ de durere.) 3. a (se) scînci, a se sclifosi, a se smiorcăi. (Nu te mai ~ atîta!)
LAMENTARE s. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguire, tînguit, văitare, văitat, văitătură, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (O ~ inutilă.)
LAMENTARE. Subst. Lamentare, lamentație (rar), deplorație (rar); boceală, bocet, bocit, bocire, ieremiadă (livr.), jelanie, jelire, jelit, jeluială, jeluire, plîngere, plîns, plînset, plînsoare, tînguială, tînguire, tînguit, vaiet, văitare, văitătură, văicăreală (pop. și fam.), vaicăr (reg.), vaier, văierare (reg.), căinare. Bocitoare, jeluitoare, plîngătoare (reg.), prefice (rar). Adj. Bocitor, jelitor, jeluitor, plîngăcios, plîngăreț, plîngător, tînguitor, tînguios, văităreț (rar), văitător (rar). De plîns, lamentabil, deplorabil, jalnic. Vb. A se lamenta, a (se) boci, a se jeli, a se jelui, a se plînge, a se tîngui, a se văita, a se văicări (pop. și fam.), a se văiera (reg.), a se căina. A deplînge, a deplora (rar), a boci, a jeli, a plînge, a tîngui, a văita, a căina. V. durere, milă, plîns, regret, tristețe.

lamentare dex

Intrare: lamenta
lamenta verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: lamentare
lamentare substantiv feminin