LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la pl.) Palavră. ◊ Loc. vb. A ședea (cu cineva) la lafuri = a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊ Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din tc. lâf.

LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la pl.) Palavră. ◊ Loc. vb. A ședea (cu cineva) la lafuri = a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊ Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din tc. lâf.

LAF, lafuri, s. n. (Rar, mai ales la pl.) Fleacuri, palavre, taifas. Ședeam cu socru-meu la lafuri, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin. CARAGIALE, M. 11.

laf (rar) s. n., pl. láfuri

laf s. n., pl. láfuri

LAF s. v. fleac, nimic, palavră.

laf (láfuri), s. n. – Vorbărie, taifas. – Mr. lafe, megl. laf. Tc. laf (Roesler 587; Miklosich, Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232), cf. ngr. λάφα, alb. ljaf, bg., sb. laf. – Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft); lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui der. din laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din sl. lĕgati „a zăcea”; după DAR, din mag. leffenni „a atîrna”; pentru Scriban, legat de slov. lâjhati „a hoinări”); lafagiu, s. m. (limbut, șarlatan).

laf n. palavră, taifas: pe el îl chema să spuie lafuri și să-i facă giumbușuri CAR. [Turc. LAF]. V. talaf.

laf n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] laf, cuvînt, flecărie, fanfaronadă. V. talaf). Munt. Rar. Pl. Lavre și palavre, taclale, glume: îl chemă să-ĭ spuĭe lafurĭ și să-ĭ facă gĭumbușurĭ (Car. VR. 1909, 11, 209).

laf s. v. FLEAC. NIMIC. PALAVRĂ.