lăzărél s. m. – Sărbătoare populară în ajunul Duminicii Floriilor. De la Lazăr. – Der. lăzăriță, s. f. (fată care merge din casă-n casă, cîntînd cîntece ocazionale, în sărbătoarea numită Lăzărel). Cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 186.

Lăzărel m. sărbătoare ce cade în Sâmbăta lui Lazăr (a noua zi înaintea Pastelor) și colinda copiilor din acea zi.

lazăr (lăzărel[ul], lazăra, lăzărița), obicei calendaristic de primăvară, cu caracter agrar, practicat în Muntenia, la o zi fixă (sâmbăta lui Lazăr, înainte de Duminica Floriilor) sau cu câteva săptămâni mai înainte. Un grup de fetițe, din care se alege „mireasa” (adesea și un „ginere”) umblă din casă în casă, jucând și cântând, primind în schimb daruri (ouă și bani). Tematica se axează în jurul unui personaj numit Lazăr, care pleacă cu oile (caprele) la pădure, cade din copac și moare. Surorile îl găsesc acoperit cu frunze, îl scaldă, și-l bocesc. Sfîrșitul textului este o urare de belșug. Desfășurarea obiceiului, conținutul textului poetic, costimația, trădează reminiscențe ale celebrării unei zeități agrare (probabil din panteonul traco-getic). Melodiile sunt hexacordice, în formă fixă, redusă la două rânduri melodice*, ambele continuate cu un refren* trisilabic [„Lazăre”, (v. sistem (II, 6))]. Obiceiul este cunoscut de aromâni, de popoarele slave de E și de S și de albanezi, în forme apropiate.

LĂZĂRELUL (în mitologia românească), zeu al vegetației, celebrat în săptămâna Floriilor.

Lăzăr/el, -ică v. Lazăr I 4.