LĂUTÁR, lăutari, s. m. Muzicant popular care cântă la un instrument cu coarde sau, p. gener., la orice instrument, de obicei dintr-un taraf; scripcar. [Pr.: lă-u-] – Lăută + suf. -ar.

LĂUTÁR, lăutari, s. m. Muzicant popular care cântă la un instrument cu coarde sau, p. gener., la orice instrument, de obicei dintr-un taraf; scripcar. [Pr.: lă-u-] – Lăută + suf. -ar.

LĂUTÁR, lăutari, s. m. Muzicant instrumentist care cîntă mai mult după ureche decît după note, de obicei într-un taraf. Jocul se sparse... Lăutarii mai continuară a cînta un răstimp, ca să-și facă datoria. REBREANU, R. I 137. Aleargă prin oraș de găsește taraful de lăutari. ALECSANDRI, T. I 276. Lăutarul... ca și trubadurul de odinioară, umblă din sat în sat, din crîșmă în crîșmă, din petrecere în petrecere, și pentru un adăpost... și puțintică plată, zice cîntecele bătrînești ale haiducilor de demult. RUSSO, O. 102. ◊ (Poetic) Vin țînțarii lăutarii, gîndăceii, cărăbușii, Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii. EMINESCU, O. I 87. Preoți munții mari, Păsări lăutari. ALECSANDRI, P. P. 3.

lăutár (lă-u-) s. m., pl. lăutári

lăutár s. m. (sil. lă-u-), pl. lăutári

LĂUTÁR s. scripcar, violonist, viorist, (pop.) diblar, (Transilv. și Maram.) ceteraș, (prin Transilv.) highidiș, (prin vestul Transilv.) igreț, (depr.) scârțac. (E ~ într-un taraf.)

LĂUTÁR s. v. trântor.

LĂUTÁR ~i m. 1) Muzicant care cântă la lăută. 2) Muzicant popular care cântă la un instrument cu coarde sau la orice instrument din componența unui taraf. [Sil. lă-u-] /lăută + suf. ~ar

lăutar m. 1. muzicant ambulant, în genere țigan, care execută din memorie și după auz; 2. Mold. nume dat trântorului sau albinei bărbătești (fiindcă nu face decât bâzăe, cântă și joacă).

lăutár m. (d. lăută). Muzicant care, pentru banĭ, cîntă pin cîrcĭumĭ saŭ berăriĭ, pe la hore, pe la nunțĭ ș. a. (În România lăutariĭ îs, în general, Țiganĭ. Principalu lor instrument e vioara, apoĭ chitara, cobza, flautu, naĭu ș. a.). – Vechĭ și alăutar, -áș și lăutaș.

LĂUTAR s. scripcar, violonist, viorist, (pop.) diblar, (Transilv. și Maram.) ceteraș, (prin Transilv.) highidiș, (prin vestul Transilv.) igreț, (depr.) scîrțac. (E ~ într-un taraf.)

lăutar s. v. TRÎNTOR.

lăutar, muzicant (semi-)profesionist, neavând totuși statutul unui muzician cult (chiar dacă, în unele cazuri și, mai ales în ultimul sec., el posedă unele cunoștințe de scris-citit muzical sau de armonie (III, 2)), care vehiculează artizanal și pe calea oralității un repertoriu* cu origini dintre cele mai variate. În lb. română, termenul a fost raportat la numele învechit și de indubitabilă natură orient. „alăută” (din arab. al’ûd*), în sec. trecut încă l. numindu-se „alăutar”; faptul demonstrează că termenul nu poate fi raportat la numele de origine germ. al lautei (2), prin care este desemnată vioara* în Banat și în unele părți din Transilvania, deși adoptarea timpurie a acestui instr. „modern” de către l. ar împinge la o asemenea speculație. Recrutați în proporție de 80% din populația țigănească, l. se găsesc în Ungaria și România; celelalte procente îl constituie l. țărani. Ca muzicanți pop., țiganii apar menționați la noi în 1570 (deși această îndeletnicire a lor trebuie să fie mai veche). Ca robi ai domnului, boierilor sau mănăstirilor, l. erau cei mai scumpi în diferitele tranzacții; s-au organizat ca meseriași, și aceasta, pare-se, chiar înaintea slobozirii lor, de vreme ce Barbu Lăutarul era starostele l. din Iași. Organizațiile acestea erau mai curând de tipul isnafurilor (esnaf) turcești decât de tipul confreriilor sau breslelor occid., singură situația de muzicanți itineranți și aflați oarecum la marginea societății, nu însă și proveniența etnică sau de clasă a l., constituind un punct de apropiere de jongleuri*, menestreli*, goliarzi*, skomorohi* ruși, skolde norvegieni, Spieleute germ. L. sunt în primul rând instrumentiști (cântând la vl., vcl., c. bas, țambal*, cobză*, nai*, fluier*, ca instr. tradiționale, dar și la cl., sax., taragot*, trp., acordeon* etc. ca instr. noi sau mai nou însușite) și alcătuiesc tarafuri* de diferite mărimi și componențe (în funcție și de zona folc.); sunt mai rar soliști voc. consacrați [deși cu unele prilejuri cântă balade (IV) sau cântece*]. În privința repertoriului, el vehiculează atât folc. sătesc cât și unul orășenesc, cel din urmă executat într-o manieră adesea „folclorizantă”, provenind, în ordine cronologică, din cântecul de lume* greco-turco-perso-arab (sec. 17-19), romanța* rusească, ungurească și națională, dansurile de salon* etc. Conservatori și având, până la un punct, un rol pozitiv în menținerea tradiției dar, în același timp, permeabili la influențe eterogene, l. au fost considerați (de la Bartók încoace) ca un factor dezintegrator al autenticității folc. sătesc. Până la stabilirea principiilor folcloriste moderne, repertoriul l. a constituit totuși unica sursă a culegerilor* realizate până în primul deceniu al sec. 20, iar melodiile lor, negreșit orășenești, considerate „naționale”, au fost în aceeași vreme, singurele cunoscute de către compozitorii români și incluse în lucrările lor.

BARBU Lăutarul (pe numele adevărat Vasile Barbu) (c. 1780-c. 1860, n. Iași), cîntăreț, cobzar și violonist român. Descendent al unei familii de lăutari, cunoscute din sec. 17; în mai multe rînduri staroste al breslei lăutarilor. Autor de melodii lăutărești.