LĂTRÁ, látru,
vb. I.
Intranz. 1. (Despre câini; la
pers. 3) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hămăi, a bate. ♦
Tranz. A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase.
2. (
Depr.; despre oameni) A vorbi întruna, zadarnic și pe un ton răstit, a-și bate gura. –
Lat. latrare. LĂTRÁRE, lătrări,
s. f. (
Înv.) Lătrat. –
V. lătra. LĂTRÁ, látru,
vb. I.
Intranz. 1. (Despre câini; la
pers. 3) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hămăi, a bate. ♦
Tranz. A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase.
2. (
Depr.; despre oameni) A vorbi întruna, zadarnic și pe un ton răstit, a-și bate gura. –
Lat. latrare. LĂTRÁRE, lătrări,
s. f. (
Înv.) Lătrat. –
V. lătra. LĂTRÁ, látru,
vb. I.
1. Intranz. (Despre cîini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice acestor animale. Un dulău șchiop și zbîrlit se aruncă la dînsul lătrînd furios. REBREANU, R. I 93. Cîinii începură să latre, oamenii să se miște. BOLINTINEANU, O. 328. ◊
Fig. Rîul înjură și latră, Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. Un tun antiaerian lătra a pustiu către văzduh. CAMILAR, N. II 53. ◊
Expr. Cîinele care latră nu mușcă v. cîine. ◊ (Urmat de determinări introduse prin
prep. «la» și arătînd pe cine atacă cîinele) Cînele a lătrat La străin. COȘBUC, P. I 254. ♦
Tranz. (Popular) A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. Cînii-ar vrea să-i latre dar li-i lene, Și se uită după dînșii printre gene. D. BOTEZ, P. O. 163. Ia fugi, urîte... că pun cîinii de te latră. TEODORESCU, P. P. 326. Mă rup cîinii și mă latră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370.
2. Tranz. Fig. (Despre oameni) A vorbi într-una pe un ton de ceartă, a sări cu gura la cineva, a spune vrute și nevrute. Ce latră? întrebă căpitanul, și-i fu rușine de întrebare. CAMILAR, N. I 45. ♦
Intranz. (Rar) A țipa din cauza desperării, a durerii; a urla. Valeu! că mare păcat c-un plod! Îmi vine să latru. ALECSANDRI, T. I 126.
LĂTRÁRE, lătrări,
s. f. (Învechit) Lătrat. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare. ALECSANDRI, P. III 14. Cu suspine, cu urlete, cu lătrare. NEGRUZZI, S. II 121. ◊
Fig. Lătrările salvelor de puști încep să se audă. MACEDONSKI, O. III 41.
lătrá (a ~) (lă-tra)
vb.,
ind. prez. 3 látră
lătráre (lă-tra-)
s. f.,
g.-d. art. lătrắrii;
pl. lătrắri
lătrá vb. (sil. -tra), ind. prez. 3 sg. și pl. látră lătráre s. f. (sil. -tra-), g.-d. art. lătrării; pl. lătrări LĂTRÁ vb. a hămăi, (pop.) a bate, (reg.) a blehăi, (prin Ban.) a puidăi, (Mold.) a zăpăi. (Câinii ~.) lătrá (látru, lătrát), vb. – A scoate sunete specifice cîinilor.
Mr. alatru, alătrare,
megl. latru,
istr. lǫtru.
Lat. latrāre (Pușcariu 949; Candrea-Dens., 958; REW 4928; Pascu, I, 30; DAR),
cf. it. latrare,
cat. lladrar,
sp. ladrar. –
Der. lătrat,
s. n.; lătrător,
adj. (care latră); lătrător,
s. m. (cîine); lătrătură,
s. f.; alătra,
vb. (
Olt., Banat, a lătra), cu a-,
cf. acoperi, sau direct din
lat. allatrare (Scriban).
A LĂTRÁ pers. 3 látră 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite, scurte și sacadate, caracteristice speciei; a hămăi. 2) fam. depr. (despre oameni) A vorbi mult (pe un ton violent de ceartă); a hămăi. 2. tranz. (despre câini) A ataca (în mod violent), scoțând sunete caracteristice speciei; a hămăi. [Sil. lă-tra] /<lat. latrare lătrà v.
1. a striga, vorbind mai ales de câini;
2. fam. a striga necontenit defăimând. [Lat. LATRARE].
látru, a
lătrá v. intr. (lat. latrare). Se zice despre cîne cînd scoate strigăte de furie saŭ de bucurie. Fig. Vorbesc, strig prea mult defăĭmînd: a lătra pin gazete. A lătra la lună, a tot defăĭma fără motiv. V. tr. Cîniĭ m’aŭ lătrat tot drumu. – În vest (Olt. Ban. Serbia)
alátru (cu a analogic saŭ după lat. allátro, -áre). V.
hămăĭ, mîrîĭ. LĂTRA vb. a hămăi, (pop.) a bate, (reg.) a blehăi, (prin Ban.) a puidăi, (Mold.) a zăpăi. (Cîinii ~.) LĂTRARE s. hămăială, hămăire, hămăit, hămăitură, lătrat, lătrătură, (Mold.) zăpăit, zăpăitură. (~ de cîini.) lătra, latru
v. t. 1. a informa, a denunța, a trăda.
2. a vorbi emfatic și demagogic.