jurá (júr, át), vb. –
1. A întări, a promite prin jurămînt. –
2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. –
3. A blestema, a afurisi. –
4. A obliga sub jurămînt. –
5. A implora, a ruga fierbinte. –
6. (
Refl.) A afirma, a declara solemn. –
7. (
Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. –
Var. (
Mold.) giura.
Mr. giur, giurare,
megl.,
istr. jur.
Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR),
cf. it. giurare,
prov.,
cat.,
sp.,
port. jurar,
fr. jurer. Este dublet al lui înjura (
mr. ngiur,
megl. anjur),
vb. (a blestema), cu
pref. verbal în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu, Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din
lat. iniūriāre,
cf. fr. injurier ›
rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice,
vb. este
neol., iar exemplul
sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare,
cf. Wagner 112).
Der. jurat,
s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale); jurător,
s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul); jurămînt,
s. n. (afirmare, promisiune solemnă),
cf. megl. jurămint, din
lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil
der. intern, cu
suf. -mînt,
cf. crezămînt, legămînt; jurui,
vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în
Mold. și
Trans., pe care Drăganu, Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din
mag. gyürü „inel”, gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din
sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere
sp. prometer „a se obliga”, prometido „logodnic”); juruită,
s. f. (promisiune, obligație); juruință,
s. f. (promisiune). – Din
rom. provin
mag. zsurál „a blestema” și
rut. žuraty „notabil” (Candrea, Elemente, 408).