jurisdicțiune definitie

14 definiții pentru jurisdicțiune

JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. 1. Putere, competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea. – Din fr. juridiction, lat. jurisdictio.
JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. 1. Putere, competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea. – Din fr. juridiction, lat. jurisdictio.
JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. Putere, competență a unui judecător sau a unei instanțe de a judeca, de a rezolva un litigiu, de a dezlega o pricină; p. ext. teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită acest drept. – Variantă: jurisdicțiúne (pronunțat -ți-u-) (KOGĂLNICEANU, S. A. 164) s. f.
JURISDICȚIÚNE s. f. v. jurisdicție.
jurisdícție (-ți-e) s. f., art. jurisdícția (-ți-a), g.-d. art. jurisdícției; pl. jurisdícții, art. jurisdícțiile (-ți-i-)
jurisdícție s. f. (sil. -ți-e), art. jurisdícția (sil.-ți-a), g.- d. art. jurisdícției; pl. jurisdícții, art. jurisdicțíile (sil. -ți-i-)[1]
JURISDÍCȚIE s. (JUR.) (rar) judecată. (Se află sub ~...)[1]
JURISDÍCȚIE s.f. 1. Putere, competență a unui judecător sau a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriu unde își poate exercita această putere un judecător sau o instanță judecătorească. 2. Totalitatea organelor de judecată de același grad sau competente a soluționa o anumită categorie de litigii. ◊ Organ de jurisdicție = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. [Gen. -iei, var. jurisdicțiune s.f. / cf. lat. iurisdictio, fr. jurisdiction].
JURISDICȚIÚNE s.f. v. jurisdicție.
JURISDÍCȚIE s. f. 1. competență a unui judecător, a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriul unde se exercită. 2. totalitatea instanțelor de judecată având competența de a soluționa cauzele de aceeași categorie. ♦ organ de ~ = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. (< fr. jurisdiction, lat. iurisdictio)
JURISDÍCȚIE ~i f. 1) Drept, întărit prin lege, al unui judecător sau al unei instanțe judecătorești, de a efectua procese judiciare; competență de a judeca. 2) Teritoriu unde își poate exercita competența un judecător sau o instanță judecătorească. 3) Totalitate a organelor judiciare de același grad sau competență. [G.-D. jurisdicției; Sil. -ți-e] /<lat. jurisdictio, ~onis, fr. jurisdiction[1]
jurisdicți(un)e f. 1. puterea judecătorului; 2. resortul sau întinderea de loc în care judecătorul are puterea de a judeca.
* jurisdicțiúne f. (lat. jurisdictio, -ónis, d. jus, gen. juris, drept, și dictio, -ónis, zicere). Puterea (autoritatea) unuĭ judecător. Resortu saŭ întinderea teritoriuluĭ în care un judecător își exercită puterea: jurisdicțiunea curțiĭ de casațiune se întinde peste toată România. Jurisdicțiunea consulară, tribunalele comerciale. Grade de jurisdicțiune, fiecare din tribunalele pin care aceĭașĭ afacere poate fi judecată succesiv. – Și -ícție.
JURISDICȚIE s. (JUR.) (rar) judecată. (Se află sub ~...)

jurisdicțiune dex

Intrare: jurisdicție
jurisdicție substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e
jurisdicțiune substantiv feminin