Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru jurătoare

JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (înv.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.
JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (Înv. și pop.) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judiciare. – Jura + suf. -ător.
JURĂTÓR, -OÁRE, jurători, -oare, s. m. și f. (Învechit) Persoană care jură în calitate de martor în fața unei instanțe judecătorești. Și-a cumpărat jurători, Și-a plătit judecători. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/2. Floricică, floricea, Mîndră, mîndruleana mea, Aș jura cu jurători C-ai purtat un car de flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440.
jurătoáre (înv.) s. f., g.-d. art. jurătoárei; pl. jurătoáre
jurătór (înv.) s. m., pl. jurătóri
jurătoáre s. f., g.-d. art. jurătoárei; pl. jurătoáre
jurătór s. m., pl. jurătóri
JURĂTÓR ~i m. înv. Persoană care depune mărturie sub un jurământ în fața unei instanțe judiciare. /a jura + suf. ~ător
jurător m. cel ce jură.
jurătór m. Vechĭ. Martur care jura cu impricinatu. Megiașiĭ jurătorĭ (numițĭ uneorĭ și adeveritorĭ, tocmelnicĭ orĭ judecătorĭ) eraŭ judecătorĭ, ĭar hotărîrea lor era suverană (Gĭur. 1920, 41-42). V. lege.
JURĂTORI (< jur) subst. (La pl.) (În Evul Mediu în Țara Românească și Moldova) instituție juridică, derivată din obște, în care 6, 12, 24 sau 48 oameni aleși sau numiți, cercetează litigiul (civil sau penal) și expun domnului hotărârea lor, depunând jurământ; în caz că domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alți j., de obicei în număr dublu.

jurătoare definitie

jurătoare dex

Intrare: jurătoare
jurătoare admite vocativul substantiv feminin