JUDECÁ, júdec, vb. I. 1. Tranz. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a prețui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept... 3. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară; p. ext. a hotărî, a decide ca arbitru, a soluționa un litigiu. ◊ Lucru judecat = caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. ♦ Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. – Lat. judicare.

JUDECÁRE, judecări, s. f. Acțiunea de a (se) judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. – V. judeca.

JUDECÁ, júdec, vb. I. 1. Tranz. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a prețui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept... 3. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară; p. ext. a hotărî, a decide ca arbitru, a soluționa un litigiu. ◊ Lucru judecat = caz asupra căruia s-a dat o hotărâre judiciară definitivă. ♦ Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. – Lat. judicare.

JUDECÁRE, judecări, s. f. Acțiunea de a (se) judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. – V. judeca.

JUDECÁ, júdec, vb. I. Tranz. 1. A-și forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ținînd seamă de împrejurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. Îl judecam drept un om cu totul deosebit. SADOVEANU, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. Trebuie să ne împuternicim și să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot. GOLESCU, Î. 108. ◊ Absol. Așa se poate înșela omul de multe ori... dacă nu știe a judeca bine. CREANGĂ, A. 61. ◊ Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? COȘBUC, P. I 203. 2. A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a prețui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparență. C. PETRESCU, C. V. 108. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. I 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ A considera, a socoti drept... Spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecînd amorul o trecere de vreme. NEGRUZZI, S. I 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muștrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Și cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greșească. DAVIDOGLU, M. 63. La fîntîna cea de piatră Judecă-un fecior pe-o fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. ◊ Refl. Spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe-un străin. BART, E. 230. Mă judec și mă frâmînt, Ca frunza galbenă-n vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 4. A cerceta pe cineva în calitate de judecător și a da o hotărîre judecătorească ca urmare a acelei cercetări. (Cu pronunțare regională) Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l giudecară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Complementul indică însăși cauza în discuție) Judecă judecătorul procese. STANCU, D. 257. ◊ Lucru judecat = caz, afacere asupra căreia justiția a dat o hotărîre definitivă care nu poate fi atacată (existînd prezumția că o hotărîre nu poate exprima decît adevărul). Autoritatea lucrului judecat. ♦ Refl. A apărea în fața instanței judecătorești ca parte, a fi în proces cu cineva. Va trebui... să mă judec cu mama ta, cu rudele tale. CAMIL PETRESCU, U. N. 209. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămîie. CREANGĂ, A. 135.

JUDECÁRE, judecări, s. f. Acțiunea de a judeca și rezultatul ei; părere sau judecată formată asupra cuiva sau a ceva. Bălcescu era unic în epoca lui prin concepția materialistă care îl călăuzea in judecarea faptelor istorice. SADOVEANU, E. 50. Această critică modernă conține și ea, în mod implicit, aprecieri și judecări. GHEREA, ST. CR. III 142.

judecá (a ~) vb., ind. prez. 3 júdecă

judecáre s. f., g.-d. art. judecắrii; pl. judecắri

judecá vb., ind. prez. 1 sg. júdec, 3 sg. și pl. júdecă

judecáre s. f., g.-d. art. judecării; pl. judecări

JUDECÁ vb. 1. v. chibzui. 2. a chibzui, a (se) gândi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cântări, cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. v. considera. 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pârî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

JUDECÁ vb. v. comanda, condamna, decide, dispune, fixa, hotărî, ordona, osândi, pedepsi, porunci, stabili, statornici.

JUDECÁRE s. v. chibzuire.

judecá (júdec, judecát), vb. – 1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. – 2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. – 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. – 4. A-și forma o opinie, a chibzui. – 5. A examina, a cerceta. – 6. A aprecia, a valora, a cîntări. – 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. – Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la pl. de la iūdicātum); judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR, din lat. iūdicatōria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător); judecătoreasă, s. f. (soție de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentință); răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință); prejudecată, s. f., pe baza fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza fr. préjuger; prejudeț, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudițiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. préjudice; prejudicia, vb., din fr. préjudicier.

A JUDECÁ júdec 1. tranz. 1) (cauze, conflicte, procese, persoane) A supune unei decizii judiciare. 2) (persoane) A caracteriza într-un anumit fel, analizând argumentele, circumstanțele și eventualele defecte. 3) A examina calitativ și cantitativ pentru a stabili valoarea; a aprecia; a prețui; a estima; a evalua. ~ lucrurile după aparențe. 4) A fi de părere; a găsi de cuviință; a gândi; a crede; a socoti; a considera. 5) A face să se judece. 2. intranz. A poseda facultatea de a gândi logic; a raționa. /<lat. judicare

A SE JUDECÁ mă júdec intranz. 1) A fi în proces judiciar (unul cu altul). 2) A face schimb reciproc de vorbe de ocară. /<lat. judicare

judecà v. a decide în calitatea de judecător: a judeca o desbatere; 2. a decide ca arbitru: a judeca un diferend; 3. a-și da părerea despre ceva: a judeca faptele cuiva; 4. a avea o părere despre ceva, a-și închipui: judecă și tu; 5. fam. a mustra aspru: l’am cam judecat; 6. a avea proces: a se judeca cu cineva. [Lat. JUDICARE].

2) júdec, a -á v. tr. (lat. jŭdico, -áre, it. giudicare, pv. jutgar, cat. jutjar, fr. juger, sp. juzgar, pg. julgar). Decid în calitate de judecător saŭ arbitru: a judeca un proces, o neînțelegere. Spun judecății și achit orĭ condamn: a judeca un acuzat. Apreciez, îmĭ daŭ părerea despre: a judeca faptele cuĭva; judecă și tu purtarea luĭ! Mustru: stăpînu o judecă pe slugă. V. refl. Port judecată, duc proces contra cuĭva: m’am judecat cu el anĭ întregĭ.

judeca vb. v. COMANDA. CONDAMNA. DECIDE. DISPUNE. FIXA. HOTĂRÎ. ORDONA. OSÎNDI. PEDEPSI. PORUNCI. STABILI. STATORNICI.

JUDECA vb. 1. a chibzui, a cugeta, a gîndi, a medita, a raționa, a reflecta, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.) 2. a chibzui, a (se) gîndi, a socoti, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cîntări, a cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 3. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să procedăm.) 4. (JUR.) (înv. și reg.) a se pîrî, a se pricinui, (reg.) a se pricini, (înv.) a se prici, a se prigoni. (S-au ~ pentru o succesiune.)

JUDECARE s. chibzuire, deliberare, gîndire, (fig.) cumpănire, drămuire. (După o ~ îndelungată...)

ADHUC SUB IUDICE LIS EST (lat.) procesul este în curs de judecare – Horațiu „Ars poetica”, 78. Referire la originea controversată a distihului elegiac. Indică, în genere, o chestiune neelucidată.

ET NUNC... ERUDIMINI, QUI INDICATIS TERRAM (lat.) și acum... luați aminte voi, cei ce judecați Pământul – Psalmii, 2, 10. O mare răspundere apasă pe umerii celor chemați să hotărască destinele semenilor.

NAIVITÄT IST EIN BETRAGEN, WO MAN NICHT ACHT DARAUF HAT, OB MAN VON ANDEREN BEURTEILWIRD (germ.) naivitatea este o purtare prin care nu bagi de seamă că vei fi judecat de alții – Kant, „Menschenkunde”.

a judeca la rece expr. a analiza, a chibzui, a cumpăni cu atenție, fără prejudecăți sau patimă.

a ședea strâmb și a judeca drept expr. a recunoaște adevărul, a discuta cu franchețe.