JUDECĂTÓR, -OÁRE, judecători, -oare, s. m. și f. 1. Funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri; județ (I 2), jude (4). 2. Persoană solicitată să-și spună părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ător.

JUDECĂTÓR, -OÁRE, judecători, -oare, s. m. și f. 1. Funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri; județ (I 2), jude (4). 2. Persoană solicitată să-și spună părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ător.

JUDECĂTÓR, judecători, s. m. 1. Funcționar al statului care are ca sarcină principală soluționarea pe calea justiției a proceselor prin pronunțarea unei hotărîri. V. magistrat. Judecătorul m-a luat în primire, m-a îndreptat într-un iatac cu miros de mere, șerbet și flori uscate. C. PETRESCU, S. 184. Judecător la Slatina, iubit de slătineni, Cănuță a ieșit băiat bun. BASSARABESCU, S. N. 14. Se înfățoșează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt. CREANGĂ, A. 146. 2. Persoană care își dă părerea (adesea la rugămintea părților) într-o chestiune; arbitru. Să le fie judecător înfumuratul de Midas. ISPIRESCU, U. 109. ♦ (Sport; învechit) Persoană care supraveghează respectarea regulilor jocului; arbitru. Iată domnul P., unul din judecătorii cîmpului. Domnul P. ne spuse că se va da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenții. NEGRUZZI, S. I 40.

judecătoáre s. f., g.-d. art. judecătoárei; pl. judecătoáre

judecătór s. m., pl. judecătóri

judecătoáre s. f., g.-d. art. judecătoárei; pl. judecătoáre

judecătór s. m., pl. judecătóri

JUDECĂTÓR s. 1. (JUR.) (înv.) jude, județ, (înv., în Transilv.) tăblaș. 2. arbitru, (grecism înv.) eretocrit. (~ într-un litigiu.)

JUDECĂTÓR ~i m. 1) Jurist angajat oficial pentru soluționarea proceselor judiciare din cadrul unei instanțe judecătorești. 2) Persoană solicitată să-și spună în mod obiectiv părerea într-o chestiune controversată sau într-o cauză; arbitru. 3) rar Persoană calificată în arbitrarea unor jocuri sportive; arbitru. /a judeca + suf. ~ător

judecător m. cel ce judecă, care are dreptul de a judeca; judecător de pace (de ocol), magistrat însărcinat a judeca sumar diferendele de puțină importanță și a împăciui pe particulari; judecător de instrucțiune, magistrat însărcinat a cerceta crimele și delictele, a culege probele sau indiciile și a face să se aresteze pe preveniți.

Judecători pl. 1. nume dat la Evrei căpeteniilor cari guvernară poporul dela Moise până la Samuel (1554-1080 a. Cr.); 2. carte din Vechiul-Testament ce conține istoria Evreilor sub judecători.

judecătór m. Magistrat însărcinat să facă dreptate: eliasțiĭ eraŭ judecătoriĭ publicĭ ai Ateneĭ. Arbitru: a alege pe cineva drept judecător. Judecător de pace (saŭ: de ocol), magistrat care judecă procese micĭ și încearcă să împace părțile. Judecător, de instrucțiune saŭ judecător instructor, care cercetează crimele și delictele, pune să se aresteze prevenițiĭ și adună probele relative la cauza lor. V. jurător.

JUDECĂTOR s. 1. (JUR.) (înv.) jude, județ, (înv., în Transilv.) tăblaș. 2. arbitru, (grecism înv.) eretocrit. (~ într-un litigiu.)

APUD BONUM IUDICEM ARGUMENTA PLUS QUAM TESTES VALENT (lat.) în fața unui judecător bun, argumentele valorează mai mult decât martorii – Cicero, „De republica”, I, 38, 59.

NEMO IUDEX IN CAUSA SUA (lat.) nimeni nu este judecător în propriul său proces – Adagiu din dreptul roman. Nu poți fi imparțial în judecarea propriei cauze.

judecătór, judecători s. m. Funcționar care are atribuția de a soluționa procesele în cadrul unei instanțe judecătorești. ◊ Marele judecător sau judecătorul suprem, dreptul judecător = Dumnezeu. -Din judeca + suf. -ător.

JUDECĂTOR boier, dican, întrebător, patrafir, țap negru.