JELUITÓR, -OÁRE, jeluitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se jeluiește (1); tânguitor. ♦ (Substantivat, f.; rar) Bocitoare. 2. S. m. și f. (Înv.) Persoană care prezintă o jalbă; reclamant, petiționar. [Pr.: -lu-i-] – Jelui + suf. -tor.

JELUITÓR, -OÁRE, jeluitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se jeluiește (1); tânguitor. ♦ (Substantivat, f.; rar) Bocitoare. 2. S. m. și f. (Înv.) Persoană care prezintă o jalbă; reclamant, petiționar. [Pr.: -lu-i-] – Jelui + suf. -tor.

JELUITÓR1, -OÁRE, jeluitori, -oare, adj. Care se jeluiește, jalnic, tînguitor. (Cu pronunțare regională) Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereții stîncilor care le răsfrîngeau spre larg. BART, S. M. 57. ◊ (Adverbial) Ea se uita oarecum jeluitor în ochii lui. SLAVICI, O. I 357. – Pronunțat: -lu-i-.

JELUITÓR2, -OÁRE, jeluitori, -oare, s. m. și f. 1. (Rar, numai la f.) Bocitoare. Femeile curioase să vadă chipurile jeluitoarelor pe sub zăbranicul rar al doliului. ARDELEANU, D. 276. 2. (Învechit) Persoană care prezintă o jalbă; reclamant, petiționar. Jeluitorii au îmblat fugari. ȘEZ. IV 18. – Pronunțat: -lu-i-.

jeluitór (-lu-i-) adj. m., s. m., pl. jeluitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. jeluitoáre

jeluitór adj. m., s. m., pl. jeluitóri; f. sg. și pl. jeluitoáre

JELUITOÁRE s. bocitoare, (reg.) plângătoare. (~ la un mort.)

JELUITÓR adj. v. jalnic, sfâșietor, tânguios, tânguitor.

JELUITÓR s. v. reclamant.

JELUITOÁRE ~f. înv. Femeie care îndeplinește ritualul bocitului la înmormântări; bocitoare. /a jelui + suf. ~toare

jeluitor m. suplicant: dator e s’sculte pe orice jeluitor Al.

JELUITOARE s. bocitoare, (reg.) plîngătoare. (~ la un mort.)

jeluitor adj. v. JALNIC. SFÎȘIETOR. TÎNGUIOS. TÎNGUITOR.

jeluitor s. v. RECLAMANT.