IZVORÎ, pers. 3 izvorăște, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă) A ieși, a țâșni din pământ; p. ext. (despre ape curgătoare) a-și începe cursul, a-și avea obârșia. ♦ Fig. (Despre lacrimi, sânge etc.) A începe să curgă cu putere; a șiroi. ♦ Fig. A ieși la iveală; a apărea dintr-odată; a răsări. 2. Fig. A lua naștere, a-și avea sursa, obârșia; a rezulta, a proveni, a se trage. – Din izvor.

IZVORÎ, pers. 3 izvorăște, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă) A ieși, a țâșni din pământ; p. ext. (despre ape curgătoare) a-și începe cursul, a-și avea obârșia. ♦ Fig. (Despre lacrimi, sânge etc.) A începe să curgă cu putere; a șiroi. ♦ Fig. A ieși la iveală; a apărea dintr-o dată; a răsări. 2. Fig. A lua naștere, a-și avea sursa, obârșia; a rezulta, a proveni, a se trage. – Din izvor.

IZVORÎ́, pers. 3 izvorăște, vb. IV. Intranz. 1. (Despre apă) A ieși din pămînt, a țîșni la suprafață. Venea de departe Volga, izvorînd calmă dintr-un lac de pe lîngă Tver. STANCU, U.R.S.S. 181. Un șipot de apă... izvora din cîte un colț de piatră. ISPIRESCU, L. 17. Unde-mi cădea... Cișmea izvora. TEODORESCU, P. P. 470. ♦ Fig. (Despre lacrimi, sînge etc.) A începe să curgă. O lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăște din ochii mamei, și i se anină de geană. GÎRLEANU, 44. Măi neamțule, nu ți-i greu Cînd vezi sînge pe ceacău (= chipiu), Izvorînd din capul meu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. ◊ Tranz. (Poetic) În lumea asta sînt femei Cu ochi ce izvorăsc scîntei. EMINESCU, O. I 235. ♦ Fig. A răsări, a se arăta. În răsărit, pe dealuri depărtate, se rumeni zarea și luna roșie izvorî încet de pe pămîntul celălalt. SADOVEANU, O. V 417. Cuvîntul unic... îi izvorăște [lui Sadoveanu] în minte cu ușurința și siguranța cu care «notele» sar vertiginos, și totuși exact, de subt degetele unui prestidigitator al clavirului. IBRĂILEANU, S. 5. Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe. EMINESCU, O. IV 96. 2. Fig. A lua naștere, a-și avea sursa, obîrșia, a se trage din...; a rezulta, a deriva, a proveni. Dar ce fel de știință e asta care nu izvorăște din viață? DAVIDOGLU, M. 46. Drepturile, cum ți-am spus, izvorăsc din datoriile omului. BĂLCESCU, O. I 355.

izvorî́ (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. izvorắște, imperf. 3 sg. izvorá, perf. s. 3 sg. izvorî́, 3 pl. izvorấră, m.m.c.p. 3 sg. izvorấse; conj. prez. 3 să izvoráscă; ger. izvorấnd; part. izvorất

izvorî́ vb., ind. rez. 3 sg. izvorăște, imperf. 3 sg. izvorá; conj. prez. 3 sg. și pl. izvoráscă

IZVORÎ vb. a veni, (înv.) a se scure. (De unde ~ acest râu?)

IZVORÎ vb. v. emana, proveni, purcede.

A IZVORÎ pers. 3 ~ăște intranz. 1) (despre ape) A ieși din izvor; a țâșni din pământ. 2) (despre ape curgătoare) A-și avea începutul; a începe să curgă. 3) (despre lacrimi, sânge etc.) A porni să curgă cu putere; a curge în șiroaie; a șiroi. 4) fig. A lua naștere; a-și lua începutul. Datinile unui popor ~ăsc din istoria lui. /Din izvor

izvorî v. 1. a-și lua cursul: Dunărea izvorâșțe din munții Pădurea-Neagră; 2. fig. a lua naștere, a se trage: în roiuri luminoase izvorînd din infinit EM.

izvorắsc, a -î́ v. intr. (d. izvor; vsl. iz-virati – să izvorască). Ĭes, țîșnesc din pămînt: rîu izvorăște din munte. Fig. Decurg, eman, ĭaŭ naștere, mă trag: multe nenorocirĭ izvorăsc din dorința de a tot poseda.

izvorî vb. v. EMANA. PROVENI. PURCEDE.

IZVORÎ vb. a veni, (înv.) a se scure. (De unde ~ acest rîu?)