IZBITÚRĂ, izbituri, s. f. Lovitură puternică. ♦ (Rar) Semn rămas în urma unei lovituri; contuzie. – Izbi + suf. -tură.

IZBITÚRĂ, izbituri, s. f. Lovitură puternică. ♦ (Rar) Semn rămas în urma unei lovituri; contuzie. – Izbi + suf. -tură.

IZBITÚRĂ, izbituri, s. f. Lovitură puternică, izbire. Izbitura barosurilor pe nicovale. CAMILAR, N. II 104. Înaintea mea se deschidea podul negru, scîrțîind jalnic din încheieturi subt izbiturile viforului. SADOVEANU, O. I 350. Pămîntul din ograda Gherghinei icnea sub izbiturile călcîilor. BUJOR, S. 101. ♦ Locul, urma, semnul unei lovituri; contuzie.

izbitúră s. f., g.-d. art. izbitúrii; pl. izbitúri

izbitúră s. f., g.-d. art. izbitúrii; pl. izbitúri

IZBITÚRĂ s. 1. v. lovitură. 2. v. plesnitură. 3. lovitură, trântitură. (O ~ de ușă.) 4. v. îmbrâncitură. 5. v. zvârlitură.

IZBITÚRĂ ~i f. Lovitură puternică. /a izbi + suf. ~tură

izbitură f. efectul izbirii: lovitură puternică.

izbitúră f., pl. ĭ. Rezultatu izbiriĭ, lovitură: corabia a primit o izbitură în coastă.

IZBITURĂ s. 1. lovitură, (pop.) pălitură, (reg.) ștos, (înv.) loveală. (O ~ puternică.) 2. lovitură, plesnitură. (Simte o ~ pe obraz.) 3. lovitură, trîntitură. (O ~ de ușă.) 4. brînci, ghiont. îmbrînceală, îmbrîncitură, împinsătură, (reg.) ghiold, ștos, (Mold.) bleandă, dupac, (Ban.) poancă, (prin Olt. și Munt.) potîrnog. (Simte din toate părțile ~i.) 5. aruncătură, azvîrlitură, lovitură, zvîrlitură. (~ calului nărăvaș.)