IUȚÍ, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Își iuțește pașii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor. 3. Tranz. și refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuțit. – Din iute.

IUȚÍT, -Ă, iuțiți, -te, adj. 1. Grăbit, repede. 2. Usturător, picant, pișcător, înțepător. – V. iuți.

IUȚÍ, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Își iuțește pașii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor. 3. Tranz. și refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuțit. – Din iute.

IUȚÍT, -Ă, iuțiți, -te, adj. 1. Grăbit, repede. 2. Usturător, picant, pișcător, înțepător. – V. iuți.

IUȚÍ, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni) A face să fie iute în mișcări. Las’ pe mine, că te-oi iuți eu. ALECSANDRI, T. 611. ♦ (Cu privire la mișcări) A grăbi, a accelera. Vasile strigă un «zii, mă»... și iuți din nou jocul. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Iuți pasul, ducîndu-se întins la Penelopa Maruli. BART, E. 114. El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun, Parcă de-și iuțea el pașii Mai curînd piereau vrăjmașii. COȘBUC, P. I 132. Oamenii noștri iuțiră pașii, ca să ajungă mai din vreme. POPESCU, B. II 87. ♦ Refl. A se grăbi, a se zori. Doi oameni veneau cu pași mărunți și repeziți, iuțindu-se ca să nu cadă, cu cîte o ladă în brațe. DUMITRIU, N. 257. O babă uscată se iuțea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase să dejuge. REBREANU, R. I 101. ♦ Refl. (Despre ființe) A deveni iute în mișcări. Chiar și porcii trîndavi se iuțiră. DELAVRANCEA, S. 198. ♦ Refl. (Rar, despre cursul apelor) A curge mai repede. De la Sfiniția Dunărea se iuțește. I. IONESCU, M. 77. 2. Refl. (Despre oameni) A se mînia, a se aprinde de mînie, a nu se mai stăpîni. Ea, prefăcîndu-se a plînge și a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuțit. ISPIRESCU, L. 261. Dar nu te iuți așa tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor. CREANGĂ, P. 190. Afară! Pîn’ nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. I 362. ♦ Tranz. A aprinde, a întărîta. Pătimirea Care-nghimpă și deșteaptă și iuțește toată firea. CONACHI, P. 4. 3. Refl. (Despre mîncări, brînzeturi etc.) A deveni iute, înțepător, pișcător. Brînza s-a iuțit.

iuțí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iuțésc, imperf. 3 sg. iuțeá; conj. prez. 3 să iuțeáscă

iuțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iuțésc, imperf. 3 sg. iuțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. iuțeáscă

IUȚÍ vb. 1. v. grăbi. 2. v. înteți. 3. v. accelera. 4. v. ardeia.

IUȚÍ vb. v. căli, oțeli.

IUȚIT adj. v. accelerat.

IUȚÍT adj. v. călit, oțelit.

A IUȚÍ ~ésc tranz. 1) A face să se iuțească. 2) (produse alimentare) A trata cu un condiment iute; a ardeia. /Din iute

A SE IUȚÍ mă ~ésc intranz. 1) (despre acțiuni, fenomene) A crește în intensitate; a deveni mai iute. Vântul s-a iuțit. 2) (despre oameni) A se mișca mai iute; a deveni mai vioi. 3) (despre unele produse alimentare) A pierde proprietățile pozitive sub influența agenților exteriori, căpătând un gust iute; a se strica; a se altera; a se înăcri. /Din iute

iuțì v. 1. a da zor, a (se) grăbi; 2. fig. a se supăra.

ĭuțésc (mă) v. refl. (vsl. lĭutiti sen). Mă fac ĭute, mă grăbesc: nu te ĭuți la mers, la lucru. Mă supăr, mă înfuriĭ. Devin ardeĭat: brînza s’a ĭuțit. V. tr. Accelerez: a ĭuți pasu. Fac ardeĭat: a ĭuți cĭorba.

iuți vb. v. CĂLI. OȚELI.

IUȚI vb. 1. a (se) grăbi, a (se) zori, (livr.) a (se) alerta, (înv. și pop.) a (se) pripi, a (se) sili, (înv. și reg.) a (se) păzi, a spori, a (se) steji, (reg.) a (se) purta, (înv.) a (se) curînda, a (se) sîrgui, a (se) sprinteni. (Se ~ să ajungă la timp.) 2. a-și înteți. (Își ~ fuga.) 3. a accelera, a grăbi, a urgenta, a zori, (astăzi rar) a pripi. (A ~ încheierea unei operații.) 4. a (se) ardeia. (Mîncarea s-a ~ tare.)

IUȚIT adj. accelerat, grăbit, rapid, zorit. (Ritm ~ de deplasare.)

iuțit adj. v. CĂLIT. OȚELIT.

IUȚI2 s. m. pl. Neam germanic originar din Pen. Iutlanda, așezat în sec. 5 în reg. Kent din Anglia și în ins. Wight. După ce au dezvoltat o civilizație înfloritoare, au trecut treptat sub autoritatea anglilor.