ISTORÍSM s. n. (Fil.) 1. Istoricism. 2. Principiu potrivit căruia evenimentele și fenomenele trebuie studiate în procesul apariției și dezvoltării lor istorice. – Din fr. historisme, rus. istorizm.

ISTORÍSM s. n. (Fil.) Principiu potrivit căruia evenimentele și fenomenele trebuie studiate în procesul apariției și dezvoltării lor istorice. – Din fr. historisme, rus. istorizm.

ISTORÍSM s. n. Unul din principiile de bază ale metodei dialectice de cercetare, potrivit căruia evenimentele și fenomenele se studiază în procesul apariției și dezvoltării lor în strînsă legătură cu condițiile istorice concrete care le-au dat naștere. Părăsind istorismul, lingvistica burgheză s-a contopit cu filozofia burgheză a limbii. MACREA, F. 12.

istorísm s. n.

istorísm s. n.

ISTORÍSM s.n. Principiu de bază al metodei dialectice în cercetarea științifică, potrivit căruia evenimentele și fenomenele se studiază în procesul apariției, dezvoltării și pieirii lor, în strânsă legătură cu condițiile istorice concrete care le-au dat naștere. [< rus. istorizm, cf. fr. historisme, germ. Historismus].

ISTORÍSM s. n. principiu de bază al metodei dialectice în cercetarea științifică, potrivit căruia evenimentele și fenomenele se studiază în procesul apariției, dezvoltării și pieirii lor, în strânsă legătură cu condițiile istorice concrete care le-au dat naștere. (< fr. historisme, rus. istorizm)

ISTORÍSM n. Principiu metodologic, conform căruia obiectele și fenomenele din realitate trebuie privite în dezvoltare istorică, în legătură cu condițiile concrete care le-au generat și cu celelalte fenomene existente în momentul istoric dat. /<fr. historisme, germ. Historismus