ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și al operelor istorice. 2. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o țară, dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă etc.). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographie.

ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor istorice și al operelor istorice. 2. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o țară, dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă etc.). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographie.

ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s. f. Știință care studiază dezvoltarea cunoștințelor istorice și perfecționarea metodelor proprii de cercetare, istoria luptelor dintre diferitele curente pentru interpretarea fenomenelor sociale (ca o reflectare a luptei de clasă), prezentare evolutivă a cercetărilor pentru descoperirea legilor de dezvoltare a societății. ♦ Totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită țară sau perioadă de timp. Bălcescu a desfășurat o vastă activitate de cercetător al istoriei, elaborînd o serie de lucrări valoroase, prin care ridică la un nivel mai înalt istoriografia romînească. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Marele luptător revoluționar și istoric N. Bălcescu (1819-1852) și în anumită măsură M. Kogălniceanu (1817-1891), au îmbogățit cu lucrări de valoare istoriografia noastră. IST. R.P.R. 4. - Pronunțat: -ri-o-.

istoriografíe (-ri-o-gra-) s. f., art. istoriografía, g.-d. art. istoriografíei; pl. istoriografíi, art. istoriografíile

istoriografíe s. f. (sil. -ri-o-gra-), art. istoriografía, g.-d. art. istoriografíei; pl. istoriografíi, art. istoriografíile

ISTORIOGRAFÍE s.f. Disciplină care studiază scrierile istoriografice; știința istoriei (2) [în DN]; (p. ext.) totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită țară sau dintr-o anumită epocă. ◊ Istoriografie literară = totalitatea lucrărilor științifice având ca obiect studiul istoriei unei literaturi. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographie].

ISTORIOGRAFÍE s. f. 1. știință auxiliară a istoriei care studiază dezvoltarea cunoștințelor, perfecționarea metodelor de cercetare, scrierile istorice, știința istoriei (2). 2. totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită țară sau epocă; totalitatea lucrărilor istorice referitoare la o problemă. (< fr. historiographie)

ISTORIOGRAFÍE ~i f. 1) Ramură a științei istorice care studiază izvoarele istorice. 2) Totalitate a scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă. 3) Totalitate a lucrărilor istorice privitoare la o problemă. [G.-D. istoriografiei; Sil. -ri-o-gra-] /<fr. historiographie

istoriografie f. arta de a scrie istoria: istoriografia bizantină.

*istoriografíe f. (istorie și grafie). Arta de a scrie istoria.

ISTORIOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} gr. historia „istorie” + graphe „descriere”) s. f. 1. Știință auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și al operelor istorice. Istoria – ca efort de cunoaștere – s-a născut din nevoia de fixare a memoriei evenimentelor petrecute, din necesitatea de a căuta rădăcinile în trecut ale unor fenomene contemporane și din dorința de a desprinde din trecut învățăminte pentru prezent și viitor („Historia, magistra vitae”, istoria, învățătoarea vieții). I. a străbătut, în evoluția ei, mai multe faze: în Antichitate, i. greacă (Herodot „părintele istoriei”, Tucidide și Polibiu) creează adevărate modele de cercetare și analiză, urmate de istoricii romani (Tit Liviu, Tacit); Evul Mediu înregistrează un puternic regres, cronicarii medievali mărginindu-se la consemnarea și explicarea superficială, adesea naivă, a evenimentelor. Renașterea a readus în actualitate operele istorice ale Antichității și a pus bazele criticii istorice, care s-a dezvoltat paralel cu investigația erudită. Raționalismul și iluminismul au influențat puternic i., preocupată tot mai mult să elaboreze o teorie a istoriei (G. Vico) și să detecteze cauzele marilor procese istorice (E. Gibbon). Ca o reacție la teoriile iluministe și la ideologia Revoluției Franceze, a apărut curentul romantic, interesat cu precădere de Evul Mediu, de influența factorilor spirituali, care modelau evoluția organică a popoarelor (istorismul lui L. von Ranke). Așezarea cercetării istorice pe baze strict științifice a fost încercată de pozitivism, al cărui obiect era reconstruirea riguroasă a faptelor și dezvăluirea legăturilor cauzale. Pozitivismul a produs o istoriografie narativă, care privilegia aspectele politice și militare, împotriva căreia s-a manifestat i. marxistă, care explica procesele istorice prin acțiunea legilor obiective de dezvoltare socială și prin lupta de clasă, și Școala de la Annales (revistă franceză de istorie întemeiată, în 1929, de L. Febvre și M. Bloch), promotoarea unei viziuni sintetice, dar interesată în special de condițiile materiale de existență și de mentalitățile și sensibilitățile colective. Subordonarea i. marxiste față de exigențele regimurilor comuniste a dus la discreditarea materialismului istoric. În prezent, se manifestă tendința de abordare pluridisciplinară și statistică a fenomenului istoric. 2. Totalitatea scrierilor istorice dintr-un anumit spațiu geografic sau dintr-o anumită perioadă determinată de timp; totalitatea lucrărilor istorice privitoare la o problemă.

ISTORIO- (HISTORIO-) „istorie, evoluție istorică”. ◊ gr. historia „povestire, narațiune” > fr. historie-, germ. id., engl. id. > rom. istorio- și historio-. □ ~graf (v. -graf), s. m., 1. Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii. 2. s. m., Specialist în domeniul istoric; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor istorice și a operelor istorice. 2. Totalitate a scrierilor istorice dintr-o anumită țară, dintr-o anumită perioadă de timp etc.; ~gramă (v. -gramă), s. f., historiogramă*.