Dicționare ale limbii române

10 definiții pentru istețime

ISTEȚÍME, istețimi, s. f. Agerime (de minte), iscusință, pricepere, vioiciune, ingeniozitate, isteție, isteciune, perspicacitate. – Isteț + suf. -ime.
ISTEȚÍME, istețimi, s. f. Agerime (de minte), iscusință, pricepere, vioiciune, ingeniozitate, isteție, isteciune, perspicacitate. – Isteț + suf. -ime.
ISTEȚÍME, istețimi, s. f. Agerime (de minte), pricepere, iscusință. Era, prin istețimea lui firească, cu mult deasupra conșcolarilor. GALACTION, O. I 114. O lingură de istețime face uneori mai mult decît un car de putere. REBREANU, I. 25. Văzurăm oameni mari cu istețime, Filozofi, poeți și ritori înțelepți cu adîncime. CONACHI, P. 304.
istețíme s. f., g.-d. art. istețímii; pl. istețími
istețíme s. f., g.-d. art. istețímii; pl. istețími
ISTEȚÍME s. 1. v. îndemânare. 2. v. inteligență.
ISTEȚÍME ~i f. Calitatea de a fi isteț; agerime a minții. [G.-D. istețimii] /isteț + suf. ~ime
istețime f. fineță, ingeniozitate.
istețíme f. (d. isteț). Deșteptăcĭune, pricepere. – Vechĭ și isteție și istecĭúne.
ISTEȚIME s. 1. abilitate, destoinicie,dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, îndemînare, pricepere, știință, talent, ușurință, (pop.) meșteșug, meșteșugire, (înv. și reg.) meșterie, (reg.) apucătură, pricepuție, (înv.) iscusire, marafet, practică. (Demonstra o mare ~ în mînuirea...) 2. agerime, deșteptăciune, dibăcie, inteligență, iscusință, îndemînare, pricepere. (~ cuiva intr-o imprejurare dată.)

istețime definitie

istețime dex

Intrare: istețime
istețime substantiv feminin