isteți definitie

2 intrări

18 definiții pentru isteți

ISTÉȚ, -EÁȚĂ, isteți, -e, adj. Ager (la minte), deștept, iscusit, priceput. ♦ Vioi, sprinten. – Din sl. istĭcĭ.
ISTEȚÍ, istețesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A deveni isteț. – Din isteț.
ISTÉȚ, -EÁȚĂ, isteți, -e, adj. Ager (la minte), deștept, iscusit, priceput. ♦ Vioi, sprinten. – Din sl. istĩcĩ.
ISTEȚÍ, istețesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A deveni isteț. – Din isteț.
ISTÉȚ, -EÁȚĂ, isteți, -e, adj. 1. Ager (la minte), deștept, priceput, iscusit. Mă, fire-ai să fii! Ești isteț, nu știu de unde le mai scoți! SADOVEANU, P. M. 27. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț și mai îndrăzneț. ISPIRESCU, L. 2. Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. EMINESCU, O. I 84. 2. (Rar) Sprinten, vioi. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56.
ISTEȚÍ, istețesc, vb. IV. Refl. (Învechit) A deveni isteț (1), a căpăta agerime (de minte), pricepere, iscusință. Cînd năravuri rele găsesc spre înfruntare, Îndată te faci alta, te istețești la minte, Din pană versul curge mai iute, mai ușor. NEGRUZZI, S. II 218.
istéț adj. m., pl. istéți; f. isteáță, pl. istéțe
!istețí (a se ~) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se istețéște, imperf. 3 sg. se istețeá; conj. prez. 3 să se istețeáscă
istéț adj. m., pl. istéți; f. sg. isteáță, pl. istéțe
istețí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. istețésc, imperf. 3 sg. istețeá; conj. prez. 3 sg. și pl. istețeáscă
ISTÉȚ adj. 1. v. îndemânatic. 2. v. inteligent. 3. v. sprinten.
Isteț ≠ bleg, greoi, neghiob, prost, prostănac, redus, tâmp, tont, molâu, molatic, mărginit, nătâng, năuc
istéț (isteáță), adj. – Ager la minte, deștept, iscusit, priceput. Sl. istĭcĭ „inculpat”, cf. bg. istec „reclamant”, rus. istec „creditor” (Tiktin; DAR; Pușcariu, Lr., 358); pentru evoluția semantică, cf. hoț. Der. din sl. istŭ „sigur” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 271; Cihac, II, 151), pare mai puțin probabilă. – Der. isteție (var. istețime, înv., istețeală, isteciume), s. f. (iscusință, agerime); isteți, vb. (a deveni isteț).
ISTÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) Care manifestă agerime a minții și deșteptăciune. /<sl. istici
isteț a. 1. ingenios: isteț ca un proverb EM.; 2. fin, șiret. [Bulg. ISTEȚŬ].
istéț, -eáță adj., pl. ețĭ, ețe (vsl. istĭcŭ, „făptaș, vinovat”; bg. istec, „reclamant”, cu înț. vsl. lĭstĭcŭ, bg. lŭstec, „viclean”). Deștept, priceput, sagace. Adv. În mod isteț.
istețésc (mă) v. refl. (d. isteț). Vechĭ. Ajung isteț.
ISTEȚ adj. 1. abil, deștept, dibaci, ingenios, iscusit, îndemînatic, meșter, priceput, (pop.) mehenghi, (înv. și reg.) pricopsit, (prin Transilv.) prinzaci, (înv.) meșteșugareț, practic, (fam. fig.) breaz. (Om ~.) 2. ager, deștept, dibaci, inteligent, iscusit, îndemînatic. priceput, (pop.) mintos, (înv. și reg.) marghiol, pricopsit, (prin Transilv.) artut, (Mold. și Bucov) hîtru, (Transilv.) ocoș, ștram, (înv.) scornaci, (fig.) dezghețat, sprinten, (fam. fig.) breaz. (O minte ~.) 3. ager, agil, iute, repede, sprinten, vioi, (reg.) zburatic. (~ în mișcări; mișcări ~.)

isteți dex

Intrare: isteț
isteț adjectiv
Intrare: isteți
isteți verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a