ISPÓL, ispoale, s. n. Căuș de lemn sau de tablă, folosit pentru scoaterea apei din barcă, din luntre etc. – Din bg. izpol.

ISPÓL, ispoale, s. n. Căuș de lemn sau de tablă, folosit pentru scoaterea apei din barcă, din luntre etc. – Din bg. izpol.

ISPÓL, ispoale și ispoluri, s. n. Unealtă de lemn sau de tablă asemănătoare cu un făraș îngust, cu mîner sau coadă, cu care se scoate apa din luntre; căuș, scafă. Aveau două ispoluri în barcă, ca niște papuci de lemn cu mîner. DUMITRIU, P. F. 16. Rănitul gemea... Ahile îi răcori fruntea înfierbîntată, îi dădu să bea din ispolul cu care scotea apa din barcă. BART, E. 335. Luntrile le sleia... Opăcini cîrme făcea, Ispoalele le găsea, Edecuri asemenea. PĂSCULESCU, L. P. 176.

ispól (reg.) s. n., pl. ispoále

ispól s. n., pl. ispoále

ISPÓL s. v. căuș.

ispól (ispoále), s. n. – Căuș, linguroi. Bg. izpol, sl. izpolŭ (Tiktin; DAR).

ISPÓL ~oále n. reg. Vas de lemn în formă de căuș, folosit la scoaterea apei din luntre. /<bulg. izpol

ispol n. Mold. căuș de scos apă din luntre. [Slav. ISPOLŬ].

ispól n., pl. oale (bg. izpol, vsl. ispolŭ, sŭpolŭ, ispol). Dun. Căușu (vasu) de lemn cu care se scoate apa care pătrunde în barcă. – Pe la Zimnicea și ispór. V. meredeŭ.

ISPOL s. căuș, (reg.) răscol, scăfiță. (~ de scos apa din luntre.)