ispas definitie

2 intrări

18 definiții pentru ispas

ISPÁS s. n. (Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; Înălțarea (Domnului). – Din sl. sŭpasŭ „mântuitor”.
ISPÁS s. n. (Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; Înălțarea (Domnului). – Din sl. sŭpasŭ „mântuitor”.
ISPÁS1 s. n. (Popular) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; înălțarea-domnului. Am un nepoțel numai de zece ani... i-a împlinit la ispas. ALECSANDRI, T. 103. Numai tu să-mi dai... La ispas Un bulz de caș! TEODORESCU, P. P. 41.
ISPÁS,2, ispasuri, s. n. (Învechit) Ispașă. Cu mari cu mici alergară Să se plîngă fiecare, Spuind păsul său ce-l are, Cerînd dreptăți a le face Și-ntre dînșii să-i împace De pagube, de ispasuri, De pierderi și de pripasuri. PANN, P. V. III 45.
ISPÁS2, ispasuri, s. n. (Înv.) Ispașă. – Pol. ispasz.
ISPÁS1 s. n. (Pop.) Numele unei sărbători creștine ortodoxe; înălțarea-domnului. – Slav (v. sl. sŭpasŭ „mântuitor”).
*Ispás1 (nume de persoană) s. propriu m.
Ispás2 (sărbătoare) s. propriu n.
Ispás s. pr. n.
ISPÁS s. v. înălțare, ridicare.
ISPÁS n. (în religia creștină) Sărbătoare în cinstea înălțării lui Isus Hristos (care se marchează la patruzeci de zile după Paște). /<sl. supasu
ispas n. sărbătoare numită și Înălțarea Domnului (cade la 40 de zile după Paști): ispasul e ziua călușarilor. [Slav. SŬPASŬ, Mântuitorul].
ispas n. V. ispașă: judeca, ispas făcând PANN.
ispás n., pl. urĭ (vsl. *is-pasŭ, d. is-pasti [-pašon] și ispasati, a paște tot, a te sătura, și [*fig.] a termina, a expia; pol. ispas, ispasz, spas, pagubă cauzată de vite. V. po-pas, pașă 2, spăsesc). Sărbătoarea înălțăriĭ luĭ Hristos. Vechĭ. Despăgubire, ispașă.
ispas s. v. ÎNĂLȚARE. RIDICARE.
Ispás, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. (rel.) Sărbătoare creștină ce comemorează înălțarea la cer a lui Iisus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere, în prezența apostolilor (Înălțarea Domnului). Sărbătoarea se ține întotdeuna în joia săptămânii a șasea după Paști. Întreaga gospodărie era împodobită cu frunze de tei, paltin sau frasin. Preotul, împreună cu tot satul, ieșea la hotare, cu prapori și icoane și sfințea țarina. La troițe se puneau cununi de spice de grâu. Tot în ziua respectivă se face slujba eroilor, la biserică: „Să fac moși pântru eroi, dau colaci și vin. Fac masă și dau piroște, cozonac și horincă. Ridică paos” (Bilțiu, 2009:156; Șieu). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria, 2004-bis: 1.186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului potrivit legendei, în noaptea în care s-a născut Iisus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi, 1925: 233). ♦ (onom.) Ispas, nume de familie (18 persoane cu acest nume în Maramureș, în 2007). – Din vsl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului” (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).
Ispás, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. „Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului”.
ISPAS < slav; blg. Cпаcoвдень 1. Ispas, 1599 (Glos); -iu, Clime, act.; Ispăsoc, ard. (DR V 582). 2. + -oiu: Ispâșoiu, act, cont. cu vb. a ispăși. 3. Spastul, Manoli, 1842, mold. (RI XIII 287).

ispas dex

Intrare: ispas
ispas substantiv propriu neutru
Intrare: Ispas
Ispas