ison definitie

2 intrări

12 definiții pentru ison

ISÓN s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și: íson] – Din ngr. ison.
ISÓN, (rar) isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și; íson] – Din ngr. íson.
ÍSON, (rar) isoane, s. n. Acompaniament muzical (vocal sau instrumental) format din note prelungite. Mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. Cît îi e glasul... o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonu la biserică. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania, a secunda pe cel care cîntă; a ține hangul. Cînd nu cîntau împreună, își țineau una alteia ison. STĂNOIU, C. I. 193. Și cîtor cîntece la joc Țineam cu glasul meu ison. GOGA, P. 21. Lîngă lăutari, pe niște scăunele mici, cu mînele încrucișate, ședeau vreo patru-cinci femei îmbrăcate foarte ciudat; una din ele cînta o arie turcească și celelalte îi țineau isonul. CONTEMPORANUL, IV 137. (Fig.) Un băiat... ținea, cu un ciocan mai mic, isonul barosului. CAMILAR, T. 157; b) a aproba vorbele sau faptele cuiva, a face (cuiva) pe plac, a cînta (cuiva) în strună. Ai văzut ce rău îi venea pălăria?... Pe cine crede că orbește, cînd se laudă că a cumpărat-o de la Papagal și a dat pe dînsa cincisprezece franci?... Și dumnealui îi ține isonul. Bine l-a mai dresat. BASSARABESCU, V. 9. – Accentuat și: isón.
isón s. n.
isón s. n.
ISÓN s. v. acompaniament.
íson s. m. – Acompaniament muzical, sunet prelung. Ngr. ἴσον (ton) „egal” (Tiktin; Gáldi 203). – Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoană care ținea isonul).
ISÓN isoáne n. Acompaniament muzical monoton, constând din sunete prelungi. ◊ A-i ține cuiva ~ul a) a acompania pe cineva care cântă o melodie; b) a susține pe cineva în vorbe sau fapte (reprobabile). /<ngr. ison
ison n. 1. semn în psaltichie indicând repetarea sunetului precedent; 2. notă prelungită pe o singură vocală pe care isonarii o țin în timp ce psaltul intonează melodia; a ținea isonul, a imita, a aproba tot: multă vreme mi-ai ținut isonul Al. [GR. mod.].
íson n., pl. urĭ și e (ngr. íson, parte egală, d. vgr. isos, egal). Acompaniament muzical cu vocea, maĭ ales la strană (cîntînd notele joase). A ține cuĭva isonu, a-l acompania cu vocea, (fig.) a-l secunda, a-l urma, a-ĭ ține hangu. – Se zicea și ís, pl. isurĭ.
ison s. v. ACOMPANIAMENT.
ison (gr. ἴσον). Ca element de notație (IV), i. beneficiază de o definire corespunzătoare funcției sale mnemotehnice: „nici suie nici pogoară” (Nifon Ploeșteanu). „[...] Înseamnă egal. Nu reprezintă nici calitate nici cantitate, ci repetă neuma precedentă” (Gr. Panțâru). Deși element atât de important în execuția muzicii bizantine*, i. nu se supune în acest caz aceleiași preciziuni noționale, dând impresia că între cele două sfere de aplicare ar exista o incompatibilitate. În fapt, trăsătura de unire între implicarea sa microstructurală și cea macrostructurală o constituie ideea de repetare a sunetului, de ținere pe loc a înălțimii (2). I. devine astfel un sunet continuu („comparabil cu fondul de aur al icoanelor”. A Souris), însoțitor al melodiei și care conferă monodiei biz. o dimensiune suplimentară. Afirmația aceluiași N. Ploeșteanu: „Cucuzel [...] a stabilit i. melodiilor papadice” ar putea să sugereze o dependență a i. de anumite tipuri de melodii; practica actuală relevă însă o aplicare spontană, nerestrictivă dar și neobligatorie a acestuia la orice melodie. Fără a avea o consecință directă în modificarea structurală a muzicii biz., în trecerea acesteia din stadiul monodic în cel multivocal* (cu excepția, poate, a cântulu siriac, unde un anume fel de organum* constituit din cvarte* paralele, precede probabil practicile occid. similare), i. prezintă unele similitudini dar și unele deosebiri față de burdon (1) sau de pedala (2) polif.arm. O pedală, în general, „ [...] conferă melodiei o dimensiune complementară: dă naștere unei reciprocități de relații simultane. Pe de o parte, el acuză oblicitatea melodiei, pe de alta, chiar această oblicitate certifică imobilismul pedalei” (A. Souris). Aceeași reciprocitate dintre cinetismul melodiei și imobilitatea sunetului „ținut” este proprie și execuției cu i. Dar, în timp ce pedala se plasează într-un sunet precis și anume la sfârșitul unei piese instr. ca extindere a cadenței (1), prin „dilatarea” acordului* de dinaintea acordului final, i. propriu unei muzici vocale, poate fi continuu (asemănându-se, prin aceasta, mai mult cu burdonul*) sau discontinuu, plasat fiind în orice punct al piesei. Pedala se află întotdeauna în bas (III, 1) pe sunetele T sau D, i. plasându-se și el în partea gravă a melodiei, mai întotdeauna pe finalis (v. finală) și mai rar pe cvinta modului (I, 3). Spre deosebire de pedala ce relativizează funcțiile* armonice, printr-o indiferență aproape totală față de momentul tonal (2), i. are o convergență nu numai față de finală ci și de celelalte puncte ale melodiei (subînțelege permanent finala chiar și atunci când sunetele melodiei nu sunt identice cu aceasta). Tendința pedalei este centrifugă, iar a i. centripetă. O seamă dintre caracteristicile i. au fost preluate de către creatorii români în compoziția polif.: desfășurarea armoniilor în funcție de punctul stabil al i. (D.G. Kiriac), desfășurarea melodiei pe temeiul unui i. (sau dublu-i.); pedala-i. (P. Constantinescu); asimilat cu unisonul*, i. participă – ca sunet izolat sau intermitent (adesea subînțeles) – la obținerea unor texturi polif., în speță eterofonice* (Șt. Niculescu).

ison dex

Intrare: ison
ison substantiv neutru
Intrare: ison
ison