ironie definitie

14 definiții pentru ironie

IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Expr. Ironia sorții = joc neașteptat al întâmplării. – Din fr. ironie, lat. ironia.
IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie, afirmație care conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Expr. Ironia sorții = joc neașteptat al întâmplării. – Din fr. ironie, lat. ironia.
IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie care conține o ușoară batjocură, folosind cuvinte opuse celor gîndite; zeflemea, persiflare. E dușman al vorbelor de prisos. Brusc și drept. Simplicitate sănătoasă, demnitate bărbătească, ironie lipsită de răutate. SADOVEANU, E. 242. Maria îi răspunse cu o ironie înmuiată de tristețea ochilor negri, mari. CAMIL PETRESCU, N. 138. Dispreț, ironii și ură întîlneau pretutindenea. BART, E. 302. ◊ Expr. Ironia soartei = joc neașteptat al întîmplării, care pare dictat de o intenție malițioasă conștientă.
ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile
ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile
IRONÍE s. persiflare, zeflemea, (rar) persiflaj, (fig.) împunsătură, înțepătură, pișcătură, șfichi, șfichiuitură. (O ~ cu adresă precisă.)
IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conținând o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].
IRONÍE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. (< fr. ironie, lat. ironia)
IRONÍE ~i f. Vorbă conținând o ușoară batjocură (la adresa cuiva sau a ceva). ◊ ~a soartei joc al întâmplării, care pare a fi o urmare a unei intenții rele. [G.-D. ironiei] /<lat. ironia, gr. eironeia
ironie f. 1. batjocură fină; 2. figură de retorică prin care se zice contrarul de ceea ce vrea să se dea a înțelege.
*ironíe f. (vgr. eironeia, lat. ironia, întrebare naivă făcută cu scop de a-țĭ bate joc, cum avea obiceĭ să facă filosofu Socrate; ironie). Bătaĭe de joc, luare în rîs pin vorbe contrare la ceĭa ce cugețĭ tu (de ex.: vulpea zise măgaruluĭ: mintosule, de unde viĭ?) Fig. Contrast întîmplător care seamănă a bătaĭe de joc (cum ar fi un mare navigator înecat într’o baltă): ironie a soarteĭ.
IRONIE s. persiflare, zeflemea, (rar) persiflaj, (fig.) împunsătură, înțepătură, pișcătură, șfichi, șfichiuitură. (O ~ cu adresă precisă.)
ironie (gr. eironeia „ironie”), figură retorică prin care se enunță cel mai adesea o apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se înțelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o batjocură, sau, uneori, de o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane (A): „Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, [...] Iar în schimb cu-averea toată vr-un papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană!” (Eminescu) Sin. illusio.
IRONIE bășcălie, harneală, mișto, tiflă.

ironie dex

Intrare: ironie
ironie substantiv feminin