IRÓNIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor; care conține, care exprimă o ironie; înțepător. – Din fr. ironique, lat. ironicus.

IRÓNIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor; care conține, care exprimă o ironie; înțepător. – Din fr. ironique, lat. ironicus.

IRÓNIC, -Ă, ironici, -e, adj. Care ironizează, căruia îi place să facă ironii; care conține ironii, care exprimă ironia; zeflemitor. V. sarcastic, caustic. I se păruse că zărește zîmbete ironice la cei din jur. DUMITRIU, N. 114. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134. Englezul era ironic, după cum văzui în urmă. BOLINTINEANU, O. 307.

irónic adj. m., pl. irónici; f. irónică, pl. irónice

irónic adj. m., pl. irónici; f. sg. irónică, pl. irónice

IRÓNIC adj. persiflant, persiflator, zeflemist, zeflemitor, (fig.) înțepător. (Ton ~.)

IRÓNIC, -Ă adj. Care face ironii, care exprimă o ironie; înțepător. [Cf. fr. ironique].

IRÓNIC, -Ă adj. care ironizează, care exprimă ironie; înțepător. (< fr. ironique, lat. ironicus)

IRÓNIC1 adv. Cu ironie; batjocoritor. /<fr. ironique, lat. ironicus

IRÓNIC2 ~că (~ci, ~ce) Care conține sau exprimă o ironie; batjocoritor; zeflemitor. Surâs ~. /<fr. ironique, lat. ironicus

ironic a. cu ironie: ton ironic.

*irónic, -ă adj. (vgr. eironikós, lat. irónicus). Plin de ironie: om, discurs, surîs, gest ironic. Adv. Cu ironie: a surîde ironic.

IRONIC adj. persiflant, persiflator, zeflemist, zeflemitor, (fig.) înțepător. (Ton ~.)