IORTOMÁN, -Ă adj. v. ortoman. ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e,
adj. (
Pop.; adesea substantivat)
1. (Despre ciobani) Bogat (în turme).
2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos.
3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [
Var.:
iortomán, -ă adj.] –
Et. nec. IORTOMÁN, -Ă adj. v. ortoman. ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e,
adj. (Mai ales în poezia
pop.; adesea substantivat)
1. (Despre ciobani) Bogat (în turme).
2. (Despre haiduci) Chipeș, viteaz, mândru; ortomănos.
3. (Despre cai) Care aleargă bine; sprinten, focos. [
Var.:
iortomán, -ă, iortománi, -e adj.] –
Et. nec. IORTOMÁN, -Ă adj. v. ortoman. ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e,
adj. (Mai ales în baladele populare)
1. Chipeș, viteaz, mîndru. Că venea, măre, venea Voinic mîndru, ortoman, P-un cal ager dobrogean. TEODORESCU, P. P. 442. Ei se sfătuiră. Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman, Ș-are oi mai multe. ALECSANDRI, P. P. I. 4 ◊ (Substantivat) Un viteaz de ortoman, Pe-un cal negru dobrogean. ALECSANDRI, P. P. 11.
2. (Despre cai) Care aleargă bine, sprinten, focos. (Atestat în forma iortoman) Îmi trecea un moldovean, P-un cal sur și iortoman. ȘEZ. XII 67. – Variantă:
iortomán, -ă adj. ortomán (
pop.)
adj. m.,
pl. ortománi;
f. ortománă,
pl. ortománe
ortomán adj. m., pl. ortománi; f. sg. ortománă, pl. ortománe ORTOMÁN adj. v. focos, iute, sprinten. ortomán (ortománă), adj. –
1. Bogat, de seamă, opulent. –
2. Viteaz, puternic. –
Var. iortoman, hartoman. Origine necunoscută, dar probabil, expresivă, după cum o arată
suf. -man,
cf. gogoman, hoțoman etc. Ar putea fi doar
var. lui lotroman „hoț”, caz în care ar avea semantismul lui hoț „viclean, șiret”. Ideea sau, în cazul lui, proveniența primei părți a cuvîntului nu a fost descoperită pînă acum. Totuși ipotezele abundă: cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 85) sau din zend. arethamant „drept” (Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 261); din ort „ban” (Cihac, II, 230); din
cuman. yurt „proprietate” (Șeineanu, I, 227; Loewe 75); din
tc. yortman „a fugi” (Tiktin; Densusianu, GS, VI, 313-18); din otoman încrucișat cu ort (Philippide, II, 726); din
lat. libertus, prin intermediul unei forme *iertoman (Giuglea, Dacor., V, 542-47). Nu are circulație, apare numai în poezii populare.
ORTOMÁN ~ă (~i, ~e) înv. 1) (despre ciobani) Care posedă multe oi; cu multe turme de oi. 2) și substantival Care se impune prin aspectul exterior; cu aspect plăcut; prezentabil; arătos; impozant. 3) (despre cai) Care aleargă foarte repede; iute de picior. /Orig. nec. iortomán, iortománi, s.m. (înv.; despre haiduci) voinic, viteaz. iortoman m. (despre haiduci) voinic, viteaz, în cântecele oltene și muscelene: voinicu iortoman cu chimiru plin de bani POP. [Primitiv termen ciobănesc; v. ortoman].
ortoman a. și m.
1. bogat în turme (vorbind de ciobani): că-i mai ortoman și are oi mai multe POP.;
2. voinic, puternic (epitet dat haiducilor): un viteaz de ortoman pe un cal negru dobrogean POP. [Munt.
iortoman, al cărui sens primitiv ciobănesc e «posesor de turme»: formațiune analogică (cf. hoțoman), din turc. YORT, avere, rut. IURT, turmă].
ĭortomán, -că adj. și s. (cp. cu turc. ĭurtmak și ĭortmak, a alerga în trap, a hoĭnări, și -man ca’n gîrtoman, hoțoman). Vest P. P. Puternic, voĭnic (GrS. 1937, 247). – În Serbia
ĭoltoman, în Arg. (Lung. 71)
hartoman, în est
ortoman. – Ca adj.
-ănésc, de ĭortoman; ca adv.
-ănéște. V.
lotroman. ortoman adj. v. FOCOS. IUTE. SPRINTEN.