Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

2 intr─âri

21 defini╚Ťii pentru invocare

INVOC├ü, inv├│c, vb. I. Tranz. 1. A chema ├«n ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva ├«n favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument ├«n sus╚Ťinerea unei afirma╚Ťii. ÔÇô Din fr. invoquer, lat. invocare.
INVOC├üRE, invoc─âri, s. f. Ac╚Ťiunea de a invoca ╚Öi rezultatul ei. ÔÇô V. invoca.
INVOC├ü, inv├│c, vb. I. Tranz. 1. A chema ├«n ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva ├«n favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument ├«n sus╚Ťinerea unei afirma╚Ťii. ÔÇô Din fr. invoquer, lat. invocare.
INVOC├üRE, invoc─âri, s. f. Ac╚Ťiunea de a invoca ╚Öi rezultatul ei. ÔÇô V. invoca.
INVOC├ü, inv├│c, vb. I. Tranz. 1. A chema (pe cineva) ├«n ajutor. V. apela. ╚śi tu, muz─â, nu fi sup─ârat─â C─â n-am invocat numele t─âu Cum f─âcu Homer c├«nd alt─âdat─â L-a c├«ntat pe marele-Odiseu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 6/6. O! nu invoca cerul... Nu, An─â... Te iubesc. ALECSANDRI, T. II 180. 2. A cita, a aduce ceva ├«n favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi ca sprijin. (Atestat ├«n forma invoac─â) Acel regulament al dic╚Ťionarului, pe care dl. Papiu ├«l tot invoac─â, este un ce foarte elastic ╚Öi lesne de interpretat. La ODOBESCU, S. II 332. ÔÇô Prez. ind. pers. 3 ╚Öi: (rar) invo├íc─â.
INVOC├üRE, invoc─âri, s. f. Ac╚Ťiunea de a invoca. 1. Chemare ├«n ajutor. Invocarea ta se scurse arz─âtoare ca o lav─â. MACEDONSKI, O. I 276. 2. Citare ├«n sprijinul, ├«n favoarea sa. Invocarea unui argument. Ôľş Invocarea sincerit─â╚Ťii e de prisos... Oamenii s├«nt sinceri ╚Öi c├«nd iubesc ╚Öi c├«nd ur─âsc. CAMIL PETRESCU, T. II 24.
invocá (a ~) vb., ind. prez. 3 invócă; conj. prez. 3 să invóce
invocáre s. f., g.-d. art. invocắrii; pl. invocắri
invocá vb., ind. prez. 1 sg. invóc, 3 sg. și pl. invócă; conj. prez. 3 sg. și pl. invóce
invocáre s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări
INVOCÁ vb. 1. (înv.) a meni. (A ~ numele cuiva.) 2. v. pretexta.
INVOC├üRE s. invoca╚Ťie.
INVOCÁ vb. I. tr. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva, a se referi la ceva ce este în favoarea sa. [P.i. invóc, 3,6 -că. / < fr. invoquer, it., lat. invocare].
INVOC├üRE s.f. Ac╚Ťiunea de a invoca ╚Öi (rar) rezultatul ei; invoca╚Ťie. [< invoca].
INVOCÁ vb. tr. 1. a chema în ajutor (o divinitate). 2. a cita, a se referi la ceva în favoarea sa. (< fr. invoquer, lat. invocare)
A INVOC├ü inv├│c tranz. 1) (divinit─â╚Ťi) A chema ├«n ajutor. 2) A aduce drept argument. ~ decretul respectiv. /<fr. invoquer, lat. invocare
invocà v. l. a chema în ajutor; 2. fig. a cita în favoarea sa: a invoca legea.
*inv├│c, a -├í v. tr. (lat. in-voco, -voc├íre. ÔÇô Se conj. ca convoc). Chem ├«n ajutor: a-l invoca pe Dumneze┼ş. Fig. Citez ├«n favoarea mea: a invoca o m─ârturie.
*invoca╚Ťi├║ne f. (lat. in-voc├ítio. -├│nis. V. voca╚Ťiune). Ac╚Ťiunea de a invoca, de a chema ├«n ajutor: invoca╚Ťiunea lu─ş Dumneze┼ş, lu─ş Ap├│line. Fig. Cita╚Ťiune: invoca╚Ťiunea une─ş m─ârturi─ş. ÔÇô ╚śi -├í╚Ťie ╚Öi -├íre.
INVOCA vb. 1. (├«nv.) a meni. (A ~ numele cuiva.) 2. a pretexta, (├«nv.) a pricinui, a propune, a pro╚Ť─âpi, (grecism ├«nv.) a profasisi. (Ce motiv ai ~?)
INVOCARE s. invoca╚Ťie.

Invocare dex online | sinonim

Invocare definitie

Intrare: invoca
invoca verb grupa I conjugarea I
Intrare: invocare
invocare substantiv feminin