invocare definitie

2 intrări

21 definiții pentru invocare

INVOCÁ, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument în susținerea unei afirmații. – Din fr. invoquer, lat. invocare.
INVOCÁRE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca și rezultatul ei. – V. invoca.
INVOCÁ, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument în susținerea unei afirmații. – Din fr. invoquer, lat. invocare.
INVOCÁRE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca și rezultatul ei. – V. invoca.
INVOCÁ, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema (pe cineva) în ajutor. V. apela. Și tu, muză, nu fi supărată Că n-am invocat numele tău Cum făcu Homer cînd altădată L-a cîntat pe marele-Odiseu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 6/6. O! nu invoca cerul... Nu, Ană... Te iubesc. ALECSANDRI, T. II 180. 2. A cita, a aduce ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi ca sprijin. (Atestat în forma invoacă) Acel regulament al dicționarului, pe care dl. Papiu îl tot invoacă, este un ce foarte elastic și lesne de interpretat. La ODOBESCU, S. II 332. – Prez. ind. pers. 3 și: (rar) invoácă.
INVOCÁRE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca. 1. Chemare în ajutor. Invocarea ta se scurse arzătoare ca o lavă. MACEDONSKI, O. I 276. 2. Citare în sprijinul, în favoarea sa. Invocarea unui argument. ▭ Invocarea sincerității e de prisos... Oamenii sînt sinceri și cînd iubesc și cînd urăsc. CAMIL PETRESCU, T. II 24.
invocá (a ~) vb., ind. prez. 3 invócă; conj. prez. 3 să invóce
invocáre s. f., g.-d. art. invocắrii; pl. invocắri
invocá vb., ind. prez. 1 sg. invóc, 3 sg. și pl. invócă; conj. prez. 3 sg. și pl. invóce
invocáre s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări
INVOCÁ vb. 1. (înv.) a meni. (A ~ numele cuiva.) 2. v. pretexta.
INVOCÁRE s. invocație.
INVOCÁ vb. I. tr. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva, a se referi la ceva ce este în favoarea sa. [P.i. invóc, 3,6 -că. / < fr. invoquer, it., lat. invocare].
INVOCÁRE s.f. Acțiunea de a invoca și (rar) rezultatul ei; invocație. [< invoca].
INVOCÁ vb. tr. 1. a chema în ajutor (o divinitate). 2. a cita, a se referi la ceva în favoarea sa. (< fr. invoquer, lat. invocare)
A INVOCÁ invóc tranz. 1) (divinități) A chema în ajutor. 2) A aduce drept argument. ~ decretul respectiv. /<fr. invoquer, lat. invocare
invocà v. l. a chema în ajutor; 2. fig. a cita în favoarea sa: a invoca legea.
*invóc, a v. tr. (lat. in-voco, -vocáre. – Se conj. ca convoc). Chem în ajutor: a-l invoca pe Dumnezeŭ. Fig. Citez în favoarea mea: a invoca o mărturie.
*invocațiúne f. (lat. in-vocátio. -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a invoca, de a chema în ajutor: invocațiunea luĭ Dumnezeŭ, luĭ Apóline. Fig. Citațiune: invocațiunea uneĭ mărturiĭ. – Și -áție și -áre.
INVOCA vb. 1. (înv.) a meni. (A ~ numele cuiva.) 2. a pretexta, (înv.) a pricinui, a propune, a proțăpi, (grecism înv.) a profasisi. (Ce motiv ai ~?)
INVOCARE s. invocație.

invocare dex

Intrare: invoca
invoca verb grupa I conjugarea I
Intrare: invocare
invocare substantiv feminin