Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

16 defini╚Ťii pentru invoca╚Ťiune

INVOC├ü╚ÜIE, invoca╚Ťii, s. f. Faptul de a invoca; chemare ├«n ajutor. ÔÖŽ Spec. Chemare (cu valoare stilistic─â) adresat─â de c─âtre un poet muzei pentru a-l ajuta ├«n realizarea crea╚Ťiei sale artistice. ÔÖŽ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpeleaz─â un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invoca╚Ťi├║ne s. f.] ÔÇô Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.
INVOCA╚ÜI├ÜNE s. f. v. invoca╚Ťie.
INVOC├ü╚ÜIE, invoca╚Ťii, s. f. Faptul de a invoca; chemare ├«n ajutor. ÔÖŽ Spec. Chemare (cu valoare stilistic─â) adresat─â de c─âtre un poet muzei pentru a-l ajuta ├«n realizarea crea╚Ťiei sale artistice. ÔÖŽ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpeleaz─â un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invoca╚Ťi├║ne s. f.] ÔÇô Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.
INVOCA╚ÜI├ÜNE s. f. v. invoca╚Ťie.
INVOC├ü╚ÜIE, invoca╚Ťii, s. f. Faptul de a invoca; chemare ├«n ajutor. ÔÖŽ Rug─â pe care unii poe╚Ťi o adreseaz─â muzelor sau unor divinit─â╚Ťi, de obicei la ├«nceputul unui poem, pentru a le cere sprijinul ├«n realizarea operei lor.
invoc├í╚Ťie (-╚Ťi-e) s. f., art. invoc├í╚Ťia (-╚Ťi-a), g.-d. art. invoc├í╚Ťiei; pl. invoc├í╚Ťii, art. invoc├í╚Ťiile (-╚Ťi-i-)
invoc├í╚Ťie s. f. voca╚Ťie[1]
INVOCÁȚIE s. v. invocare.[1]
INVOC├ü╚ÜIE s.f. Invocare. ÔÖŽ Parte a unei opere literare ├«n care poetul se adreseaz─â muzelor sau unor divinit─â╚Ťi pentru a-l inspira. [Gen. -iei, var. invoca╚Ťiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio].
INVOCA╚ÜI├ÜNE s.f. v. invoca╚Ťie.
INVOC├ü╚ÜIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rug─âminte prin care poetul se adreseaz─â muzelor sau unor divinit─â╚Ťi pentru a-l inspira. ÔÖŽ ~ retoric─â = invoca╚Ťie patetic─â. (< fr. invocation, lat. invocatio)
INVOC├ü╚ÜIE ~i f. 1) v. A INVOCA. 2) Citare ca argument pentru sus╚Ťinerea unei afirma╚Ťii. 3) Chemare a unui poet adresat─â muzei pentru a-l inspira. [G.-D. invoca╚Ťiei] /<fr. invocation, lat. invocatio, ~onis[1]
invoca╚Ťi(un)e f. 1. ac╚Ťiunea de a invoca; 2. la poe╚Ťi: rug─âciune adresat─â Muzei.
*invoca╚Ťi├║ne f. (lat. in-voc├ítio. -├│nis. V. voca╚Ťiune). Ac╚Ťiunea de a invoca, de a chema ├«n ajutor: invoca╚Ťiunea lu─ş Dumneze┼ş, lu─ş Ap├│line. Fig. Cita╚Ťiune: invoca╚Ťiunea une─ş m─ârturi─ş. ÔÇô ╚śi -├í╚Ťie ╚Öi -├íre.
INVOCAȚIE s. invocare.
invoca╚Ťie (lat. invocatio ÔÇ×chemareÔÇŁ, ÔÇ×rug─âÔÇŁ), figur─â care ├«n retorica clasic─â ├«nseamn─â rug─âciune adresat─â unei muze, unei divinit─â╚Ťi, pentru a-i cere inspira╚Ťie. ├Än literatura rom├ón─â, un exemplu de i. ├«nseamn─â invocarea, mai mult formal─â, a divinit─â╚Ťii pentru implorarea unui ajutor (P): ÔÇ×T─ânase: Te cunosc ╚Öi eu prea bine! Sbierea (c─âz├ónd ├«n genunchi): ╚śi dumneata?... Am murit! Sfinte Petre!... Sf├ónt─â Ana!... Mucenice Spiridoane!... Sc─âpa╚Ťi-m─â de pieire!... O s─â v─â dau trei icoane Tot de-aram─â poleite cu aur... sau cu argintÔÇŁ. (B. P. Hasdeu) Prin extensiune, Eminescu folose╚Öte i. adres├óndu-se unui erou na╚Ťional, ca Vlad ╚Üepe╚Ö: ÔÇ×Cum nu vii, tu, ╚Üepe╚Ö Doamne, ca, pun├ónd m├óna pe ei, S─â-i ├«mp─âr╚Ťi ├«n dou─â cete, ├«n sminti╚Ťi ╚Öi ├«n mi╚Öei, ╚śi ├«n dou─â temni╚Ťi large cu de-a sila s─â-i aduni, S─â dai foc la pu╚Öc─ârie ╚Öi la casa de nebuni!ÔÇŁ Ast─âzi, ├«n aproape toate literaturile care au atins apogeul evolu╚Ťiei moderne, i. este o figur─â desuet─â din pricina caracterului s─âu naiv-liric. Sin. dinosis (gr. deinosis).

Invoca╚Ťiune dex online | sinonim

Invoca╚Ťiune definitie

Intrare: invoca╚Ťie
invoca╚Ťiune
invoca╚Ťie substantiv feminin