invocațiune definitie

16 definiții pentru invocațiune

INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocațiúne s. f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.
INVOCAȚIÚNE s. f. v. invocație.
INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocațiúne s. f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.
INVOCAȚIÚNE s. f. v. invocație.
INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Rugă pe care unii poeți o adresează muzelor sau unor divinități, de obicei la începutul unui poem, pentru a le cere sprijinul în realizarea operei lor.
invocáție (-ți-e) s. f., art. invocáția (-ți-a), g.-d. art. invocáției; pl. invocáții, art. invocáțiile (-ți-i-)
invocáție s. f. vocație[1]
INVOCÁȚIE s. v. invocare.[1]
INVOCÁȚIE s.f. Invocare. ♦ Parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. [Gen. -iei, var. invocațiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio].
INVOCAȚIÚNE s.f. v. invocație.
INVOCÁȚIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. ♦ ~ retorică = invocație patetică. (< fr. invocation, lat. invocatio)
INVOCÁȚIE ~i f. 1) v. A INVOCA. 2) Citare ca argument pentru susținerea unei afirmații. 3) Chemare a unui poet adresată muzei pentru a-l inspira. [G.-D. invocației] /<fr. invocation, lat. invocatio, ~onis[1]
invocați(un)e f. 1. acțiunea de a invoca; 2. la poeți: rugăciune adresată Muzei.
*invocațiúne f. (lat. in-vocátio. -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a invoca, de a chema în ajutor: invocațiunea luĭ Dumnezeŭ, luĭ Apóline. Fig. Citațiune: invocațiunea uneĭ mărturiĭ. – Și -áție și -áre.
INVOCAȚIE s. invocare.
invocație (lat. invocatio „chemare”, „rugă”), figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinități, pentru a-i cere inspirație. În literatura română, un exemplu de i. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinității pentru implorarea unui ajutor (P): „Tănase: Te cunosc și eu prea bine! Sbierea (căzând în genunchi): Și dumneata?... Am murit! Sfinte Petre!... Sfântă Ana!... Mucenice Spiridoane!... Scăpați-mă de pieire!... O să vă dau trei icoane Tot de-aramă poleite cu aur... sau cu argint”. (B. P. Hasdeu) Prin extensiune, Eminescu folosește i. adresându-se unui erou național, ca Vlad Țepeș: „Cum nu vii, tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei, Să-i împărți în două cete, în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” Astăzi, în aproape toate literaturile care au atins apogeul evoluției moderne, i. este o figură desuetă din pricina caracterului său naiv-liric. Sin. dinosis (gr. deinosis).

invocațiune dex

Intrare: invocație
invocațiune
invocație substantiv feminin