INTRODÚCȚIE, introducții, s. f. (Înv.) Introducere; început. – Din fr. introduction, lat. introductio.

INTRODÚCȚIE, introducții, s. f. (Înv.) Introducere; început. – Din fr. introduction, lat. introductio.

INTRODÚCȚIE, introducții, s. f. (Învechit) Introducere; început. Istoria filozofică a vremilor trecute și introducția vremei nouă. RUSSO, S. 37.

introdúcție (înv.) (-ți-e) s. f., art. introdúcția (-ți-a), g.-d. art. introdúcției; pl. introdúcții, art. introdúcțiile (-ți-i-)

introdúcție s. f. (sil. -ți-e), art. introdúcția (sil. -ți-a), g.-d. art. introdúcției; pl. introdúcții, art. introdúcțiile (sil. -ți-i-)

INTRODÚCȚIE s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

introducți(un)e f. 1. acțiunea de a introduce; 2. discurs, preliminar în fruntea unei cărți; 3. ceea ce servă de pregătire la o știință, la un studiu: geografia e o introducțiune a istoriei.

*introducțiúne f. (lat. intro-dúctio, -ónis. V. de-ducțiune). Acțiunea de saŭ de a se introduce. Ceĭa ce servește ca preparațiune unuĭ studiŭ, uneĭ opere științifice orĭ artistice pentru a-l introduce (a-l deprinde) pe cetitor saŭ pe ascultător, cuvinte preliminare, preludiŭ: geografia e o introducțiune a istoriiĭ. Scrisoare de introducțiune, aceĭa care-țĭ ușurează accesu pe lîngă o persoană căreĭa e adresată. Jur. Introducțiune de instanță, formalitățĭ necesare aduceriĭ uneĭ afacerĭ înaintea uneĭ jurisdicțiunĭ. – Și -dúcție, dar ob. -dúcere.

introducție s. v. CUVÎNT INTRODUCTIV. CUVÎNT ÎNAINTE. INTRODUCERE. PREFAȚĂ.