INTERPELÁȚIE, interpelații, s. f. (Rar) Interpelare. [Var.: interpelațiúne s. f.] – Din fr. interpellation, lat. interpellatio.

INTERPELAȚIÚNE s. f. v. interpelație.

INTERPELÁȚIE, interpelații, s. f. (Rar) Interpelare. [Var.: interpelațiúne s. f.] – Din fr. interpellation, lat. interpellatio.

INTERPELAȚIÚNE s. f. v. interpelație.

interpeláție (rar) (-ți-e) s. f., art. interpeláția (-ți-a), g.-d. art. interpeláției; pl. interpeláții, art. interpeláțiile (-ți-i-)

interpeláție s. f. (sil. -ți-e), art. interpeláția (sil. -ți-a), g.-d. art. interpeláției; pl. interpeláții, art. interpeláțiile (sil. -ți-i-)^[1]

INTERPELÁȚIE s. v. interpelare.^[1]

INTERPELÁȚIE s.f. Interpelare. [Gen. -iei, var. interpelațiune s.f. / cf. fr. interpellation, lat. interpellatio].

INTERPELAȚIÚNE s.f. v. interpelație.

INTERPELÁȚIE s. f. interpelare. (< fr. interpellation, lat. interpellatio)

interpelați(un)e f. cereri de explica-țiuni adresate în parlament unui ministru de un deputat sau senator.

*interpelațiúne f. (lat. interpellátio, -ónis). Acțiunea de a interpela. Acțiunea pin care un deputat orĭ senator cere în parlament explicațiunĭ unuĭ ministru. Jur. Somațiune unuĭ martur saŭ uneĭa din părțĭ. – Și -áție, dar maĭ des -áre.

INTERPELAȚIE s. interpelare.