interpelare definitie

2 intrări

22 definiții pentru interpelare

INTERPELÁ, interpelez, vb. I. Tranz. A cere cuiva să dea un răspuns, să dea socoteală asupra unui fapt; spec. a cere explicații (în parlament) unui membru al guvernului asupra modului de rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. – Din fr. interpeller, lat. interpellare.
INTERPELÁRE, interpelări, s. f. Faptul de a interpela; (concr.) conținutul unei interpelări; interpelație. – V. interpela.
INTERPELÁ, interpelez, vb. I. Tranz. A cere cuiva să dea un răspuns, să dea socoteală asupra unui fapt; spec. a cere explicații (în parlament) unui membru al guvernului asupra modului de rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. – Din fr. interpeller, lat. interpellare.
INTERPELÁRE, interpelări, s. f. Faptul de a interpela; (concr.) conținutul unei interpelări; interpelație. – V. interpela.
INTERPELÁ, interpelez, vb. I. Tranz. (Mai ales în sistemul parlamentar burghez) A face o interpelare în parlament; p. ext. a soma pe cineva să răspundă, să se explice asupra unei chestiuni.
INTERPELÁRE, interpelări, s. f. 1. (Mai ales îra sistemul parlamentar burghez) Întrebare adresată în parlament de un deputat guvernului sau miniștrilor și la care aceștia sînt obligați să răspundă, dînd explicații asupra actelor lor sau ale subalternilor lor. O interpelare prilejise o dezbatere furtunoasă. REBREANU, R. II 22. Să-mi trimiți «Monitorul Oficial» cu ședința întreagă în care Exc. Sa și-a dezvoltat interpelarea. CARAGIALE, O. VII 545. 2. (Rar, la pl.) Întrebări, strigăte, chemări. Glume și interpelări violente pentru ocuparea întîiului rînd nășteau. ANGHEL, PR. 38.
interpelá (a ~) (a cere explicații) vb., ind. prez. 3 interpeleáză
interpeláre (întrebare) s. f., g.-d. art. interpelắrii; pl. interpelắri
interpelá vb., ind. prez. 1 sg. interpeléz, 3 sg. și pl. interpeleáză
interpeláre s. f., g.-d. art. interpelării; pl. interpelări
INTERPELÁRE s. (POL.) interpelație.
INTERPELÁ vb. I. tr. A pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni; a face o interpelare parlamentară. [< fr. interpeller, it., lat. interpellare].
INTERPELÁRE s.f. 1. Acțiunea de a interpela; interpelație. ♦ Întrebare (adresată de obicei în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicație (referitoare la rezolvarea unei chestiuni, a unor acte etc.). 2. (Rar; la pl.) Întrebări, somații. [< interpela].
INTERPELÁ vb. tr. a face o interpelare; (p. ext.) a cere cuiva să dea un răspuns, să-și explice atitudinea. (< fr. interpeller, lat. interpellare)
INTERPELÁRE s. f. întrebare (adresată în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicație referitoare la rezolvarea unei chestiuni; interpelație. (< interpela)
A INTERPELÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A întrerupe printr-o adresare bruscă pentru a cere explicații sau pentru a insulta. 2) (membri ai guvernelor) A impune să dea explicații asupra unui fapt. /<fr. interpeller, lat. interpellare
INTERPELÁRE ~ări f. Întrebare adresată în ședință publică de către un deputat în parlament unui membru al guvernului, pentru a-i cere explicații asupra unui fapt. /v. a interpela
interpelà v. a soma de a răspunde, de a se explica asupra unui fapt.
interpelare f. V. interpelați(un)e.
*interpelațiúne f. (lat. interpellátio, -ónis). Acțiunea de a interpela. Acțiunea pin care un deputat orĭ senator cere în parlament explicațiunĭ unuĭ ministru. Jur. Somațiune unuĭ martur saŭ uneĭa din părțĭ. – Și -áție, dar maĭ des -áre.
*interpeléz v. tr. (lat. inter-pellare, a tăĭa vorba, a întrerupe). Adresez vorba ca să cer ceva. Somez, ca deputat orĭ ca senator, un ministru să se explice. Jur. Somez.
INTERPELARE s. interpelație.

interpelare dex

Intrare: interpela
interpela verb grupa I conjugarea a II-a
Intrare: interpelare
interpelare substantiv feminin