INTERMÉZZO, intermezzouri, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -méțo] – Cuv. it.

INTERMÉZZO, intermezzi, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -me-țo] – Cuv. it.[1]

INTERMÉZZO s. n. Piesă orchestrală care se execută între actele unei opere sau ale unei piese de teatru. Intermezzo din «Cavaleria Rusticană».

intermézzo (it.) [zz pron. ț] s. n., art. intermézzoul; pl. intermézzouri

intermézzo s. n. [zz pron. ț ], pl. intermézzi

intermézzo s. n. [zz pron. ț], pl. intermézzi (4 sil.)

INTERMÉZZO s.n. 1. Pauză, antract. 2. Divertisment muzical între două acte ale unei piese de teatru. ♦ Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pron. -mețo. / < it. intermezzo].

INTERMEZZO MÉ-ȚO/ s. n. 1. interludiu cu caracter comic între două acte ale unei reprezentații teatrale. 2. episod orchestral într-o operă. ◊ mică piesă instrumentală autonomă, de formă liberă. (< it. intermezzo)

INTERMEZZO [pr.: interméțo] n. 1) Divertisment muzical executat între actele unui spectacol. 2) Piesă instrumentală mică, de formă liberă. /Cuv. it.

intermezzo (cuv. it [intermetso]; fr. intermède) 1. Scurtă operă* comică, de obicei în două părți, care se cânta pe rând între actele unei opere seria (sec. 17), fără a avea nici o legătură cu acțiunea, pentru a crea un contrast, o destindere a atmosferei. La început în i. nu cântau decât o soprană (1) și un bas (1) buffo (către jumătatea sec. 18 se va ajunge la 5-6 persoane), întruchipând ca în commedia dell’arte, tipuri fixe. I. se bucurau de mare succes, având aerul unor farse (2) populare, fără pretenții; puteau fi puse și la sfârșitul actelor sau transferate cu titlu schimbat dintr-o operă în alta. Către mijlocul sec. 18, i. devine un gen autonom, dând naștere operei* bufe it. și operei comice fr. Compozitorii napolitani (Alessandro Scarlatti, Leonardo Leo) au excelat în crearea de i. în prima jumătate a sec. 18. Capodoperă a rămas însă La serva padrona de Pergolesi. 2. Începând cu sec. 19, termenul se aplică unor scene de operă sau de balet*, care, fără a strica unitatea lucrării, suspendă sau încetinesc acțiunea (ex. celebrul i. din opera Cavalleria rusticana de Mascagni). Sin.: interludiu (1). 3. Titlul unor scurte piese instr. cu formă liberă, introdus de compozitorii romantici (Schumann, Brahms au fost printre primii care l-au folosit). Poate interveni și ca denumire a unor părți de ciclu (I, 2) în simfonie*, concert (2), sonate*, suită (1, 2) (ex. Enescu, I. din Suita nr. I pentru orch.)