INTERFÁȚĂ2, interfețe, s. f. (Electron.) Dispozitiv care convertește semnalele electronice astfel încât două aparate sau sisteme să poată comunica între ele. – Din engl., fr. interface (după față).

INTERFÁȚĂ1, interfețe, s. f. Suprafață de separare a componenților dintr-un amestec chimic, existenți ca faze distincte. – Inter1- + față.

INTERFÁȚĂ1, interfețe, s. f. Suprafață de separare a porțiunilor care reprezintă faze diferite într-un sistem fizico-chimic. – Inter1- + față.

INTERFÁȚĂ2, interfețe, s. f. (Electron.) Dispozitiv care convertește semnalele electronice în așa fel, încât două aparate sau sisteme să poată comunica între ele. – Din engl., fr. interface (după față).

interfáță s. f., g.-d. art. interféței; pl. interféțe

interfáță s. f. față

INTERFÁȚĂ s. f. 1. suprafață de separare a porțiunilor care reprezintă faze diferite dintr-un sistem fizico-chimic. 2. (inform.) frontieră convențională între două sisteme sau unități, care permite schimburi de informații după anumite reguli. 3. (electron.) dispozitiv care convertește semnalele electronice astfel încât două aparate sau sisteme să poată comunica între ele. (< engl., fr. interface)

INTERFÁȚĂ (< engl., fr., după față) s. f. 1. (CHIM.) Suprafață de separare a componenților dintr-un amestec, existenți ca faze distincte. 2. (INFORM.) Totalitatea dispozitivelor, regulilor și convențiilor cu ajutorul cărora un element al sistemului de calcul comunică fie cu alt element, fie cu utilizatorul, elementele având caracteristici diferite (ex. i. grafică, i. de comunicație).