INTELIGÉNȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. ◊ Inteligență artificială = domeniu al informaticii care dezvoltă sisteme tehnice capabile să rezolve probleme dificile legate de inteligența umană. ♦ Persoană inteligentă. 2. (În forma intelighenție) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligínță, intelighénție s. f.] – Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

INTELIGHÉNȚIE s. f. v. inteligență.

INTELIGÍNȚĂ s. f. v. inteligență.

INTELIGÉNȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior; deșteptăciune. ◊ Inteligență artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane. ♦ Persoană inteligentă. 2. (Înv.; art.) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligínță s. f.] – Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

INTELIGÍNȚĂ s. f. v. inteligență.

INTELIGÉNȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înțelege (ușor și bine), de a pricepe (just), de a cunoaște; deșteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit. VLAHUȚĂ, O. A. III 11. Cunoștințele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligență și moralitate. ODOBESCU, S. II 63. 2. (Învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligența romînă geme în temniți sau se rătăcește pribeagă prin țări străine, persecutată din toate părțile de inimicii libertății. BOLLIAC, O. 224.

inteligénță (deșteptăciune) s. f., g.-d. art. inteligénței; pl. inteligénțe

intelighénție (intelectualitate) (-ți-e) s. f., art. intelighénția (-ți-a), g.-d. intelighénții, art. intelighénției

inteligénță s. f., g.-d. art. inteligénței; pl. inteligénțe

INTELIGÉNȚĂ s. 1. deșteptăciune, intelect, judecată, minte, pricepere, rațiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are un ochi ager și o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, deșteptăciune, dibăcie, iscusință, istețime, îndemânare, pricepere. (~ unei persoane.)

INTELIGÉNȚĂ s. v. intelectualitate.

INTELIGÉNȚĂ s.f. Înțelegere profundă, ușoară a unor lucruri mai ales din domeniul culturii și al științei; facultatea de a înțelege, de a pricepe fenomenele, lucrurile etc.; deșteptăciune; înțelegere. [< lat. intelligentia, cf. fr. intelligence].

INTELIGÉNȚĂ s. f. capacitate a individului de a se adapta la împrejurări noi, de a sesiza relațiile esențiale și de a găsi o ieșire dintr-o anumită situație, de a rezolva probleme noi; deșteptăciune. ◊ om inteligent. ♦ ~ artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane. (< fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz)

INTELIGÉNȚĂ ~e f. 1) Facultatea de a înțelege ușor și profund fenomenele, lucrurile; agerime a minții; deșteptăciune. 2) Persoană inteligentă. /<lat. intelligentia, fr. intelligence, germ. Intelligenz

inteligență f. l. facultatea de a înțelege lucrurile: 2. înlesnire, aptitudine de a înțelege: s’a achitat cu inteligență; 3. cunoștință aprofundată: inteligența afacerilor; 4. înțelegere.

*inteligénță f., pl. e (lat. intelligentia). Pricepere, deșteptăcĭune, înțelegere, facultatea de a înțelege: inteligența îl distinge lămurit pe om de animale. Facultatea de a înțelege: a avea o inteligență vie. Pricepere adîncă, practică: a avea inteligența afacerilor. Ființă inteligentă: acest om e o inteligență distinsă. – Trans. Barb. (după germ.) „intelectualitate, clasa cultă”.

inteligență s. v. INTELECTUALITATE.

INTELIGENȚĂ s. 1. deșteptăciune, intelect, judecată, minte, pricepere, rațiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are un ochi ager și o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, deșteptăciune, dibăcie, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

INTELIGENȚĂ. Subst. Inteligență, deșteptăciune, înțelepciune, minte, schepsis (fam.), doxă (fam.), glagore (pop.), rațiune, judecată, logică. Gîndire logică, minte ascuțită, minte ageră, minte luminată; geniu, genialitate. Agerime, ascuțime (fig.), istețime, isteție, isteciune (înv.); perspicacitate, sagacitate (livr.), înțelegere (înv.), comprehensiune (livr.). Ingeniozitate, inventivitate, iscusință, pricepere, dibăcie. Gînditor, înțelept. Om cu cîntar la cap, om cu scaun la cap, om cu judecată. Firoscos (fam. și pop.). Adj. Intelectiv, de inteligență. Inteligent, deștept, deștept foc, mintos (pop.), cu cap, cu scaun la cap, cu judecată, sprinten (deschis) la minte, cu mintea ca un brici. Ager, ascuțit (fig.), dezghețat (fig.), sclipitor (fig.), scăpărător (fig.), isteț. Perspicace, sagace (livr.), pătrunzător (fig.), comprehensiv (livr.), subtil. Ingenios, inventiv, iscusit, priceput, dibaci. Vb. A fi inteligent (deștept), a fi bun (ușor) la (de) cap, a avea minte, a avea cap, a fi cu cap, a avea un cap luminat, a avea un car de minte, a-i umbla mintea, a-l duce capul. A pricepe ușor (repede), a înțelege, a prinde (fig.). A deveni (mai) inteligent, a se deștepta, a se dezgheța (fig.), a se ascuți (fig.), a se iscusi (înv.). A ageri (rar), a ascuți (fig.), a iscusi (înv.). V. cunoaștere, gîndire, imaginație, iscusință.

intelighénție s. f. Totalitatea intelectualilor unui popor ◊ „Este cazul intelighenției franceze care, până în anii ’70, nu numai că s-a situat pe poziții de stânga, dar a găsit în Moscova un loc de pelerinaj moral și intelectual.” R.l. 1 X 93 p. 2. ◊ „[”22„ este] publicație a G. D. S. care reunește intelighenția românească.” ◊ „22” 35/93 p. 3; v. și 8/94 p. 9; v. și guru (din fr. intelligentsia – la origine cuv. rus.; PR 1971)

INTELIGHÉNȚIA s. f. 1. (Ant., sec. XIX, în Rusia țaristă) Avangardă intelectuală care milita în favoarea reformelor politico-sociale. 2. (P. ext.) Grup de intelectuali (dintr-o țară sau dintr-un colectiv), care formează elita sau avangarda (artistică, socială sau politică). (cf. fr. intelligentsia, intelligentzia, engl. intelligentsia = intelectuali de elită sau de avangardă, germ. Intelligenzija < împrum. din rus. intellighenția = clasa intelectualilor reformatori din Rusia țaristă de la sf. sec. al XIX-lea < lat. intelligentia = înțelegere) [TLF, MW]