INTELIGÉNȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înțelege (ușor și bine), de a pricepe (just), de a cunoaște; deșteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit. VLAHUȚĂ, O. A. III 11. Cunoștințele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligență și moralitate. ODOBESCU, S. II 63. 2. (Învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligența romînă geme în temniți sau se rătăcește pribeagă prin țări străine, persecutată din toate părțile de inimicii libertății. BOLLIAC, O. 224.