instrumentație definitie

14 definiții pentru instrumentație

INSTRUMENTÁȚIE, instrumentații, s. f. 1. Repartizare a sonorităților unei compoziții orchestrale pe diferite instrumente. 2. Ramură a științei muzicale care se ocupă cu descrierea particularităților instrumentelor. 3. Operație de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol. – Din fr. instrumentation.
INSTRUMENTÁȚIE, instrumentații, s. f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine spre executare fiecărui instrument în parte. 2. Ramură a științei muzicale care se ocupă cu descrierea particularităților instrumentelor. 3. Operație de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol. – Din fr. instrumentation.
INSTRUMENTÁȚIE, instrumentații, s. f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce-i revine spre executare fiecărui instrument în parte. O instrumentație bizară, din concertul căreia nu lipsea nici piculina... nici contrabasul. HOGAȘ, M. N. 86. 2. Ramură a științei muzicale care se ocupă cu descrierea amănunțită a particularităților fiecărui instrument muzical, în vederea folosirii lui în compoziție și în orchestră. 3. Operație de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol.
instrumentáție (-ți-e) s. f., art. instrumentáția (-ți-a), g.-d. art. instrumentáției; pl. instrumentáții, art. instrumentáțiile (-ți-i-)
instrumentáție s. f. (sil. -ți-e), art. instrumentáția (sil. -ți-a), g.-d. art. instrumentáției; pl. instrumentáții, art. instrumentáțiile (sil. -ți-i-)
INSTRUMENTÁȚIE s. v. orchestrație.
INSTRUMENTÁȚIE s.f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine fiecărui instrument în parte. ♦ Ramură a muzicii care se ocupă de descrierea particularităților fiecărui instrument. 2. Extragere a unei unelte sau a unei piese rămase din întâmplare într-un puț de petrol. [Gen. -iei. / cf. fr. instrumentation].
INSTRUMENTÁȚIE s. f. 1. repartizare a sonorităților unei compoziții orchestrale pe diferite instrumente; orchestrație. 2. ramură a muzicii care studiază posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor muzicale. 3. ansamblu de instrumente sau de aparate care echipează o instalație (de rafinare). (< fr. instrumentation)
INSTRUMENTÁȚIE ~i f. Mod de aranjare a unor grupuri de instrumente într-o orchestră pentru executarea unei piese muzicale; orchestrație. /<fr. instrumentation
instrumentați(un)e f. modul cum e dispusă partea instrumentală a unei piese muzicale.
*instrumentațiúne f. (d. instrumentez; fr. -entation). Modu cum e dispusă partea instrumentală a uneĭ bucățĭ muzicale, orhestrațiune. – Și -áție și -áre.
INSTRUMENTAȚIE s. (MUZ.) orchestrare, orchestrație.
instrumentație 1. Ansamblul cunoștințelor privitoare la posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor* muzicale. Conturându-se ca o disciplină independentă în cadrul studiului sistematic al muzicii, începând cu prestigiosul Tratat al lui Berlioz (1844), i. înregistrează o necontenită evoluție datorată resurselor în continuă îmbogățire ale instr. tradiționale precum și introducerii de noi instr. Tratatele de i. mai cuprind și unele noțiuni de acustică* (legate de modul de producere a sunetelor la diferite instr. și de particularitățile lor de construcție), considerații istorice despre apariția și evoluția fiecărui instr., exemple practice de folosire a instr. (extrase din partituri* muzicale) precum și noțiuni de combinare a instr. În cadrul orch., acestea făcând propriu-zis obiectul orchestrației*. Sin.: teoria instrumentelor. 2. Felul în care este tratat un instr. Într-o compoziție (1) muzicală – scriitura instr. a acestuia – ținând seama de posibilitățile specifice ale respectivului instr. 3. Realizarea unei partituri muzicale prin notarea exactă (prealabilă) a instr. participante și obținerea unor combinații sonore judicios calculate.
INSTRUMENTÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Operație ce constă în a atribui unui instrument determinat execuția unei fraze muzicale sau a mai multora; nu coincide cu orchestrația; de mare importanță în urmă cu două secole, utilizată și acum pentru a transcrie o lucrare concepută inițial pentru alt instrument sau grup de instrumente. 2. Ansamblul operațiilor care se execută la o sondă, în scopul lichidării urmărilor unor accidente tehnice care au provocat blocarea găurii de sondă (ex. extragerea cablurilor sau a pieselor scăpate ori rămase în gaura de sondă).

instrumentație dex

Intrare: instrumentație
instrumentație substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e